Să ne oprim. Să ne iubim

A trebuit să mă opresc și să mă iubesc…pentru că uneori avem nevoie să ne iubim pe noi înșine mai presus decât orice.

De ceva timp și mai ales în ultimele luni, am avut constantă nevoie să mă opresc să mă iubesc. Să mă uit în locuri de care fugeam, prea ocupată să am grijă de alții. Să privesc spre răni adânci, pe care le credeam vindecate și să descopăr noi straturi de rană dar și noi picături de leac. Să iubesc locuri din mine pe care le-am cosmetizat numai eu știu prin câte eforturi.

A trebuit să mă iubesc în tot ceea ce sunt, dincolo de ceea ce fac. Și atunci când nu vreau să fac ceea ce “ar trebui” să fac. Să mă iubesc când nu vreau decât să stau în pat să privesc pe pereți. Fără să mai cred că se va opri lumea dacă eu îmi permit să mă opresc.
Grea sarcină pentru copilul din mine, a cărui sarcină a fost mereu să-i facă pe ceilalți fericiți și să țină întreg universul pe umeri.

A trebuit să ajung la părți din mine nealiniate la adevărul a cine sunt, ci la programe vechi de vieți la rând. Partea din mine care se simte mică și simte că nu are voie să crească. Partea care, pentru că se simte deconectată, vrea să demonstreze, punând prea multă energie și încercând să forțeze lucrurile. Partea care simte că nu merită. Partea care se află într-o continuă zbatere, pentru că a uitat că este iubită și susținută necondiționat.

Așa am ajuns în locuri din mine la care nu m-am mai uitat de mult. Și la unele atât de întunecate încât nu am avut curajul să mă uit vreodată. Locuri pe care le-am ascuns din prea multă vinovăție față de mine însămi. Locuri prin care nu lăsam iubirea să curgă în viața mea, pentru că eram convinsă că nu pot merita iubire din moment ce am părți din mine atât de nevrednice, pierdute în întuneric. Totul iese la lumină, mai devreme sau mai târziu, pentru a fi acceptat, integrat și iubit.

Și atunci când iubim ceea ce pare de neiubit în noi înșine, ajungem la esență. În acel loc în care există doar Adevăr. Acolo putem vedea că Iubirea pentru care ne zbatem ne scapă printre degete tocmai când suntem preocupați să ne zbatem mai tare. Iubind ceea ce este de neiubit, ne întregim în cine suntem cu adevărat, dincolo de lumina și întunericul din noi, in iubire și adevăr.

Și ieșim din ciclurile care ne-au ținut sufletul blocat. Intrăm în flux, in conexiune, în conectare. Deschidem căi de lumină oriunde mergem. Trăim în recunoștință pentru ce ne este oferit în fiecare zi. Atunci începem să simțim cu adevărat că un nou ciclu apare la orizont. Diferit de tot ceea ce am știut până acum, dincolo de imaginația și așteptările omenești, în deplin acord cu calea cea mai înaltă a sufletului nostru.

Iar uneori, tot ce avem nevoie să facem pentru a ajunge la această nouă realitate este să ne oprim să ne iubim. Așa cum suntem iubiți de Dumnezeu. Întreg, complet, nefragmentat și fără condiții. Să simțim că nu e nimic ce am putea face pentru a pierde acea Iubire vreodată. Că ea este acolo mereu, așa cum este în fiecare celulă și în fiecare respirație. Din ea venim, ea ne susține la fiecare pas, în ea ne întoarcem. Să aducem la lumină toate părțile din noi care au uitat acest adevăr și au trăit în deconectare, vinovăție, durere, furie, frică.

Iluzia se poate opri. Când noi ne oprim și ne iubim. Și descoperim cât de iubiți suntem.