Acasă Psihologie practica Trauma privita prin ochii copiilor. Ce pot face adultii

Trauma privita prin ochii copiilor. Ce pot face adultii

0
Trauma privita prin ochii copiilor. Ce pot face adultii
trauma privita prin ochii copiilor ce pot face adultii

[fusion_builder_container hundred_percent=”yes” overflow=”visible”][fusion_builder_row][fusion_builder_column type=”1_1″ background_position=”left top” background_color=”” border_size=”” border_color=”” border_style=”solid” spacing=”yes” background_image=”” background_repeat=”no-repeat” padding=”” margin_top=”0px” margin_bottom=”0px” class=”” id=”” animation_type=”” animation_speed=”0.3″ animation_direction=”left” hide_on_mobile=”no” center_content=”no” min_height=”none”]

trauma privita prin ochii copiilor ce pot face adultii
trauma privita prin ochii copiilor ce pot face adultii

Desi cuvantul “ trauma ” pare omniprezent in vietile noastre, pana si in exprimari de genul “am avut o zi traumatizanta la serviciu”, trauma este probabil cea mai evitata, ignorata, neluata in seama, negata, neinteleasa si netratata cauza a suferintei umane.

Se considera eveniment traumatic un eveniment in urma caruia ne simtim coplesiti si prin urmare, ne deconectam de corpurile noastre. Toate mecanismele de coping sunt subminate, ne simtim neajutorati si lipsiti de speranta.Vulnerabilitatea la trauma difera insa de la persoana la persoana, in functie de o varietate de factori, printre care varsta si istoria traumatica a persoanei.

In privinta copiilor supusi unor evenimente traumatice, un lucru este clar: cu cat este mai mic copilul, cu atat este mai probabil sa fie coplesit de aspecte care nu ar afecta, in mod normal, un copil mai mare sau un adult.

Un lucru important de inteles despre trauma este acela ca trauma nu consta in evenimentul in sine, ci isi afla sediul in sistemul nervos. Pentru ca nu avem timp sa gandim atunci cand ne aflam in pericol, raspunsurile primare in situatii limita sunt cele instinctuale. Functia principala a creierului este supravietuirea iar ideea e ca nu exista o alegere constienta.

Suntem programati biologic ca, atunci cand “raspunsul lupta sau fugi” nu poate fi pus in practica sau este perceput ca imposibil de pus in practica, “inghetarea” este ultimul raspuns disponibil la o amenintare inevitabila. Din cauza capacitatii limitate de a se apara, copiii sunt susceptibili la aceasta reactie de inghetare si de aceea sunt vulnerabili la a fi traumatizati.

De aceea, sprijinul adultilor este crucial in a preveni trauma si in a-i ajuta pe cei mici sa vindece posibilele efecte traumatizante.

In spatele efectului de inghetare exista insa o varietate de efecte psihologice. Ceea ce trebuie sa intelegem despre acest tip de raspuns instinctual este ca, desi corpul este inert, mecanismele psihologice care pregatesc corpul pentru reactia de tip “lupta sau fugi” sunt incarcate pe deplin.

Insa in spatele situatiei de neajutorare, exista o energie vitala uriasa. Multi copii mici se protejeaza nu prin a fugi de evenimentul traumatic in sine ci prin a merge catre figura de atasament principala din viata lor, adica catre un adult care sa le ofere suport.

De aceea, pentru ca un copil sa poata trece printr-o trauma, e nevoie sa existe un adult echilibrat, disponibil pentru gestionarea in mod matur a situatiei.

Unele evenimente pot fi coplesitoare pentru orice copil. Includem aici: expunerea la violenta, evenimente legate de jaf, genocid, rapiri, precum si abuz fizic si sexual. In mod trist, aceste evenimente sunt o realitate pentru foarte multi copii din ziua de astazi.

Mai exista insa o serie de evenimente care, pentru un adult, par complet inofensive. Aceasta categorie este cea mai inselatoare, pentru ca, adesea, pentru un copil pot avea efecte de durata multe din evenimentele considerate “comune” de catre adulti.

Asadar, principalele surse de trauma pentru copii sunt:

accidentele si caderile
• proceduri medicale si chirurgicale
• acte si atacuri violente
• pierderi, moartea unui membru al familiei sau divort
• factori de stres din mediu ( expunere la temperature extreme, dezastre natural, zgomote bruste)

Simptomele universale ale traumei

Indiferent daca e vorba despre un adult sau un copil care a trecut printr-un eveniment greu de tolerat, foarte curand dupa eveniment pot aparea o serie de semne distinctive. Acestea sunt: hiperexcitare, constrictie, disociere, sentimente de amorteala si de inchidere (inghetare), rezultate dintr-un sentiment de neajutorare si lipsa de speranta.

Adesea, copiii prescolari nu pot povesti ce li s-a intamplat, insa foarte probabil ca vor dezvolta anumite frici si comportamente de evitare sau vor experimenta iritabilitate, inchidere si comportament impulsiv. Copiii ne transmit, la nivel non-verbal, semne ale unei posibile traume pe care au experimentat-o prin modul in care se joaca, prin tiparele de somn, activitate scazuta, raspunsuri emotionale exagerate (frica si furie) sau dureri somatice precum dureri de burta, de cap. Chiar daca copilul tau vorbeste destul de bine, este putin probabil ca va fi capabil sa isi exprime in cuvinte disconfortul cauzat de o trauma.

Pentru copiii care sunt deja la scoala, se poate observa hiperexcitarea, semnalata de obicei de profesorii alarmati de faptul ca copilul tau vorbeste compulsiv, nu poate sta prea mult timp locului sau e un bataus de renume, pus mereu pe harta. Sau, dimpotriva, pot fi semnalate comportamente de inchidere si disociere, manifestate sub forma lipsei de atentie, a oboselii si a visatului cu ochii deschisi sau in interactiunile sociale ca timiditate extrema, retragere si izolare de prieteni.

S-a observat ca baietii au predilectie pentru simptome externalizate, pe cand fetele tind sa-si internalizeze simptomele. Baietii pot sa-si arate furia lovind, tachinand, jignind. Isi vor masca fricile angajandu-se in activitati indraznete. Fetele, pe de alta parte, isi intorc furia in interior, dezvoltand depresii, afectiuni somatice, anxietate si lipsa de incredere in sine.

Factorii care afecteaza abilitatea copilului de a raspunde in mod corespunzator la trauma includ: caracteristicile fizice ale copilului, resursele externe ale copilului, abilitatile si capacitatile lor si evenimentul in sine.

De exemplu, este foarte important nivelul de dezvoltare al copilului si stadiul de dependenta in care se afla. A fi lasat singur intr-o camera rece poate fi coplesitor pentru un bebelus, inspaimantator pentru un copil de un an, stresant pentru un copil de zece ani si inconfortabil pentru un adolescent sau un adult.

Pentru a preveni si a minimiza efectele traumei, este important sa ne asiguram ca noi, ca adulti, nu suntem coplesiti de ceea ce pateste copilul. Atunci cand sunt sprijiniti intr-un mod corespunzator, copiii sunt capabili sa se recupereze in urma unor evenimente stresante.

Deoarece capacitatea copiilor de a se vindeca este innascuta, rolul nostru ca adulti este simplu: sa-i ajutam pe cei mici sa acceseze aceasta capacitate. Cel mai important lucru in acest caz este ca adultul sa-si pastreze calmul. Cand un copil a fost ranit sau e inspaimantat, este normal ca si adultul sa fie socat sau speriat. Din cauza propriilor frici si a instinctului de protectie, nu este un lucru neobisnuit ca adultul sa raspunda cu furie la o trauma pe care a suferit-o copilul.

Scopul este insa sa minimizam sentimentele de frica, furie, rusine, jena, vina pe care am putea sa le transmitem copilului, pentru ca el deja le experimenteaza in momentul in care sufera un soc. Asa ca, intai de toate, trebuie sa ai grija de tine si de reactiile tale si sa lasi timp pentru raspunsurile corporale sa se aseze in loc sa te napustesti asupra copilului cu toate fricile si temerile tale.

Uneori, reactia parintilor este partea cea mai traumatizanta dintr-un incident care se intampla unui copil. Apoi, ca adulti e foarte important sa ne aducem aminte de ciclul natural al cresterii si descresterii: ceea ce creste (incarcarea emotionala) ajunge la final (descarcarea emotionala). Astfel, ne putem forma un sistem nervos mai rezilient, pentru a face fata urcusurilor si coborasurilor vietii.

Ceea ce avem de facut apoi este sa validam reactiile emotionale si fizice ale copilului, avand o voce calma, asigurandu-l ca:

1. intelegi prin ce trece, spunandu-i ca e in regula ceea ce simte
2. stii ce sa faci sa-l ajuti si te descurci cu situatia
3. il vei proteja si vei avea grija de el ca de o prioritate maxima
4. esti increzator ca ce e mai rau a trecut si ca lucrurile vor fi mai bune in curand
5. vei sta cu el pana cand se va simti mai bine

A sta cu copilul poate fi luat si in sens literar si figurat. Prezenta ta fizica este esentiala. In sens figurat, inseamna sa-ti dezvolti abilitatea de a fi disponibil emotional intr-un fel in care copilul tau este capabil sa simta atentia ta totala in fata situatiei cu care te confrunti. Ceea ce trebuie sa faci, de fapt, este sa asiguri cadrul si conditiile de siguranta pentru a vindecarea sa se produca. A fi disponibil este un mesaj important pentru mintea inconstienta a copilului: “Acum esti in siguranta, voi avea grija de nevoile tale.”

Cand acest mesaj este receptionat, corpul se poate relaxa, poate renunta la control si poate ceda senzatiilor involuntare (tremuraturi, lacrimi, frisoane) prin care se descarca excesul de energie mobilizata in timpul socului si se elibereaza activarea energiei. A spune “linisteste-te odata” sau “opreste-te din plans ca mergem sa-ti cumpar o inghetata” nu ajuta copilul sa se linisteasca cu adevarat.

De fapt, doar intareste mecanismele de protectie ale copilului si ii construieste armura corporala care il va proteja de emotiile adevarate, nefiind o metoda de prevenire a simptomelor traumatice.

Ideea principala este ca atunci cand suntem vulnerabili, avem nevoie cel mai mult de sentimentul ca exista o persoana calma si centrata, aflata in control, care accepta situatia, are incredere in ea si este capabila sa furnizeze un sentiment de siguranta suficient de mare pentru a contine cantitatea de energie eliberata in urma socului.

In acest fel, se poate dezactiva energia mobilizata in cadrul reactiei lupta sau fugi inainte de a deveni amintire traumatizanta si a se transforma in simptom traumatizant.

Mai jos va prezentam pasii care trebuie urmariti atunci cand suntem pusi in situatia de a efectua o interventie post-traumatica in cazul in care copilul nostrum a suferit un incident ce poate fi considerat o trauma:

1. In primul rand, verifica-ti propriul raspuns corporal. Vezi cat de ingrijorat esti si acorda-ti cateva secunde pentru a te calma.

2. Evalueaza situatia. Daca copilul prezinta semne de soc, nu-i vom permite sa sa reintoarca la joaca. Putem sa spunem ceva de genul: “Vei sta aici inca putin pana cand vei iesi din soc.”

3. Pe masura ce socul trece, ghideaza atentia copilului catre propriile senzatii. Intreaba-ti copilul cum se simte “in corp”. Intreaba-l de locul unde are aceste senzatii, de marimea, forma, culoare, greutate.

4. Incetineste si urmeaza ritmul copilului prin observare atenta. Prea multe intrebari, puse prea repede, intrerup cursul firesc al lucrurilor.

5. Valideaza reactiile fizice ale copilului. Reactiile copilului trebuie sa continue pana cand se vor opri de la sine.

6. Ai incredere in capacitatea innascuta a copilului de a se vindeca. Si ai incredere in abilitatea ta de a permite acestui lucru sa se intample.

7. Incurajeaza-l sa se odihneasca, chiar daca nu vrea. In timpul odihnei si al somnului se intampla descarcari puternice.

8. Ultimul pas este acela de a urmari raspunsul emotional al copilului. Cand copilul este odihnit si calm-aseaza-te langa el si vorbeste cu el despre sentimentele lui si ceea ce a experimentat. Ajuta-l sa inteleaga ca tot ceea ce simte este in regula si ca il intelegi. Povesteste-i despre un moment in care ai avut o experienta similara si te-ai simtit in acelasi fel.

Acestia sunt pasii pe care va recomandam sa ii folositi in interventii post-traumatice de urgenta. A fi psihoterapeutul de urgenta al copilului tau este o activitate provocatoare care ne poate aduce multe satisfactii atunci cand vom observa ca am contribuit, asa cum am putut, la dezvoltarea armonioasa a psihicului copilului, intr-un mod care sa-l ajute sa faca fata cu mai multa maturitate provocarilor vietii.

Bibliografie: Trauma Through a Child’s Eyes: Awakening the Ordinary Miracle of Healing, Peter Levine

[/fusion_builder_column][/fusion_builder_row][/fusion_builder_container]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here