Psihologie practica / Motivatie si succes

Increderea in tine – primul ingredient in reteta pentru succes

increderea in tine primul ingredient in reteta pentru succes
increderea in tine primul ingredient in reteta pentru succes

In urma unei discutii pe care am avut-o recent cu un prieten m-am gandit in permanenta la ideea de succes. Ce inseamna succes, cand poti sa spui despre tine ca ai succes, cum privesc alti oameni succesul? Oare il cauta, il doresc, il asteapta?

Am inceput sa intreb in stanga si-n dreapta, sa le cer tuturor sa imi defineasca succesul. Unii s-au limitat la a descrie satisfactia lucrului bine facut, altii mi-au povestit despre oameni si fapte de exceptie («noi traim marunt si obisnuit, Ei au insa succes!»).

Pana intr-o zi cand o prietena, pe care o admir pentru franchetea si felul ei simplu de a fi, mi-a marturisit ca pentru ea succes inseamna sa fie multumita de alegerile zilnice si sa se simta bina in propria-i piele. Pare simplu, nu ? Asa am crezut si eu in primul moment, gata sa o contrazic, insa m-am trezit inapoi in timp, asistand la propriul film.

La doi ani si jumatate cerseam mancare la usa unei biserici impreuna cu fratele meu mai mare, Danut. Mama noastra plecase in lume, in cautarea unei vieti mai bune, iar noi ramasesem singuri, asteptand sa vina sa ne ia si pe noi… Eram cunoscuti ca Lilica si Danut… (Lilica vine de la Ileana, primul meu nume).

La patru ani, tatal meu natural ma rapise si ma tinea ascunsa pe la diversi prieteni, in timp ce mama ma cauta disperata cu politia, ma rog, militia pe atunci… Imi petreceam zilele jucandu-ma singura, visand la universul meu care se estompa incet incet – papusile mele, fratele meu… toate astea erau undeva, in urma.

Aveam insa o multime de prieteni imaginari, credeam in zane si spiridusi si eram convinsa ca tot ce e in jurul meu are viata si e prezent!!! Credinta asta m-a ajutat sa ma «ecranez» de ceea ce se intampla in jurul meu.

Dupa o lunga perioada am ajuns inapoi la mama si la noul ei sot, intr-o Oltenie insorita si plata. Mama era recasatorita si locuia in Craiova. M-au dus la bunicii din partea tatalui vitreg. Acomodarea nu a fost foarte usoara. Nu intelegeam multe cuvinte, ceea ce ii amuza pe oameni-nu stiam ce inseamna cuhnie, cupola, custure, ograda, bolbotine… Ma incruntam la ei: «Ce limba vorbiti?» Olteneste, fireste!!!

Inca nu imi era clar cine e mama, cine e tata, daca o sa ma mut si de acolo sau nu.

Doi batrani frumosi se uitau cu drag la mine. Ei au fost primii mei maestri, primii mei invatatori, primii prieteni. Primii oameni care mi-au sadit semintele increderii in mine. Primii care mi-au zis ca am minte si de dat imprumut la oamenii mari. Primii oameni care mi-au spus povesti si care m-au lasat sa ma joc cat si cum am vrut.

Aici, in Oltenia, viata mea a inceput sa prinda contur, in colbul auriu de pe ulitele satului aceluia am inceput sa gandesc pozitiv despre mine. Suna pretios, dar chiar asa e. Nu era greu cand auzeai toata ziua ce ochi frumosi ai, ce ras molipsitor, ce minte de om mare, «te si sperii cand o asculti!»…

A inceput scoala, m-am mutat la Craiova si am stat cu parintii. Mama era impulsiva si o prezenta impunatoare, mi se parea cu umple tot spatiul cand era acasa si ma simteam in singuranta asa. Destul de des insa imi spune ca sunt bleaga (asta pentru ca manifestam imediat compasiune si eram mai linistita de felul meu), ba chiar «proasta» daca nu ma miscam destul de repede dupa gustul ei.

Semanam numai cu neamul «ala» (adica cu tatal meu natural). E de bine, e de rau ? Eu ce sa inteleg din asta? Curand, dupa frecventa cu care capatam apelativul de «proasta», am inteles ca nu e deloc de bine. Intr-o zi, cand tocmai se minuna cu cine-oi semana atat de bleaga, i-am raspuns prompt ca nu sunt. A fost surprinsa si m-a intrebat: «Aha, asa crezi ? De ce ma rog?». I-am raspuns: «Pentru ca numai tu crezi asta!»

N-am sa uit niciodata tacerea care s-a instalat, dar mai ales, n-am sa uit bucuria din ochii ei caprui-verzi-luminosi! Am intrebat-o daca se bucura, ca sa verific ce vedeam. Mi-a replicat abia stapanindu-si un zambet: «De ce sa ma bucur? Ca ma infrunti si ca esti obraznica?»

Asta a spus, dar ochii ei spuneau altceva. Din ziua aceea am luat numai eu decizii pentru mine. Eram o mana de om, dar din ziua aceea am inceput singura sa imi construiesc imaginea de sine, n-am mai asteptat de la nimeni sa imi spuna cum sunt sau ce sa fac.

La 18-19 ani eram studenta la Litere, sectia germana, independenta financiar si hotarata sa raman fidela principiului pe care il descoperisem copilarie: fii multumit de deciziile tale si simte-te bine in propria piele. Unul dintre complimentele pe care le apreciez cel mai mult de la mama mea este urmatorul: «Toata viata ai facut numai ce ai vrut!» . Bine, ea vrea sa fie repros, dar, la fel, ii rad ochii intr-un anume fel… si eu ii multumesc pentru compliment!

Am luat decizii bune pentr mine, am ales o facultate cand ei pledau pentru alta, m-am angajat cand imi spuneau ca daca nu-mi vad zi de zi de scoala, sa nu mai vin acasa (dupa toate prin cate trecusem, asta nu mai ma speria), m-am mutat singura in alt oras, convinsa fiind ca tot ce am pe lumea asta e in mine. In prezent lucrez ca trainer motivational – imi folosesc darul dobandit in Oltenia – acela de a povesti.

Si imi place sa cred ca prin munca mea motivez, insufletesc, entuziasmez si schimb cate un pic din fiecare, astfel incat sa ma apropii de misiunea mea personala, aceea de a face lumea mai buna si mai frumoasa.

Am prieteni care imi spun ca am avut noroc. Fratele meu a ramas cumva prizonier in trecut – are multe resentimente, multe neimpliniri. Era mai mare decat mine… poate intelegea mai multe… dar, imi amintesc perfect, este una dintre primele mele amintiri – stateam la usa bisericii aceleia de Pasti si stiam deja ca am ceva special.

Eram linistita si ma uitam la oamenii care treceau pe acolo in timp ce imi spuneam in gand: sunt printesa Universului. Poate nu chiar cu cuvintele astea, dar ma simteam Printesa. Fratele meu se simtea umilit… si ceva din umilinta aceea o mai are si acum… dar eu consider ca este alegerea lui. Poate asteapta ca cineva sa dea timpul inapoi si sa ii redea copilaria mutilata de griji… dar asta din pacate nu se poate.

M-am intrebat adesea eu de unde am avut linistea aia interioara si convingerea ca sunt iubita si speciala, si el nu? Da, poate eram prea mica ca sa inteleg ceva, poate sunt un copil Indigo, cum imi zicea fascinata o doamna cu imaginatie, poate am avut si noroc, dar eu stiu ca e mai mult de atat.

Am fost constienta. Sunt constienta. Iau decizii finale, stiind ca aleg ce e mai bine pentru mine. Si merg inainte, cu convingerea ca increderea in mine este primul ingredient in reteta pentru succes.

de Andreea Dragomir
Trainer

Mihaela Marinas

Mihaela Marinas scrie articole si lucreaza cu oamenii, atat individual cat si in grupuri, din dorinta de a-i insoti pe cei din jur in calatoria catre ceea ce sunt cu adevarat.

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.