elefant.ro

Am avut cu totii situatii care ne-au stranit frustrare, de-a lungul vietii. Iata astazi o perspectiva despre cum putem folosi in avantajul nostru sentimentul de frustrare, oferindu-ne ocazia de a reactiona creativ si de a recadra situatia initiala.

 

In ianuarie 1975, o fata de 17 ani pe nume Vera Brandes pasea pe scena Cologne Opera House. Sala era goala. Se vedea doar lumina verde a semnului de iesire de urgenta. Era cea mai fascinanta zi din viata Verei. Era cea mai tanara persoana care promovase concerte in Germania si convinsese Cologne Opera House sa gazduiasca un concert de jazz al muzicianului American, Keith Jarrett. 1,400 oameni cumparasera bilet. Si in doar cateva ore, Jarett urma sa paseasca pe scena, sa se aseze la pian si fara nicio repetitie sau partitura, sa inceapa sa cante.

Inainte de spectacol insa, Vera i-a aratat lui Keith pianul cu pricina. Jarrett a privit la instrument, a cantat cateva note, s-a plimbat in jurul lui, a murmurat ceva producatorului. Apoi producatorul i-a spus Verei: “daca nu faci rost de un pian nou, Keith nu poate canta. “

Fusese o greseala. Cei de la opera oferisera un instrument prost. Avea un registru inalt ciudat, notele negre erau prea grave, cele albe erau in afara tonului, pedala nu functiona si instrumentul era prea mic. Nu se putea crea volumul care sa umple un spatiu atat de mare ca Cologne Opera House.

Asa ca Keith Jarrett a plecat. A plecat sa stea in masina, lasand-o pe Vera Brandes la telefon, incercand sa gaseasca un alt pian. A obtinut un acordor, dar nu a putut obtine un pian nou. Asa ca a mers afara si a stat in ploaie, vorbind cu Keith Jarrett si implorandu-l sa nu anuleze concertul. El a privit la adolescenta care statea in ploaie si i-a zis: Sa nu uiti, asta e doar pentru tine.

Asa ca, cateva ore mai tarziu, Jarrett a pasit pe scena noua, s-a asezat la acel pian si a inceput sa cante.

02:50(Music)

In cateva momente a devenit clar ca se intampla ceva magic. Jarrett evita registrul inalt, ramanand cu tonurile de mijloc, ceea ce dadea piesei o calitate ambientala. Dar pentru ca pianul nu avea volum,  trebuia sa evite si acel sunet hodorogit al bass-ului.  Asa ca a jonglat intre note, incercand sa creeze suficient volum pentru a ajunge la persoanele din randul din spate.

Este o performanta electrizanta. Este multa pace in ea, dar in acelasi timp este si plina de energie si dinamica. Publicului i-a placut foarte mult. Si continua sa-i placa, pentru ca inregistrarea concertului din Koln este cel mai bine vandut album de pian si cel mai bine vandut album solo de jazz din istorie.

Lui Keith Jarrett i-a fost oferit haosul. A imbratisat acel haos si din asta a iesit ceva frumos. Dar sa ne gandim pentru o secunda la reactia initiala a lui Jarrett. Desigur, oricare dintre noi, intr-o situatie asemanatoare, ar fi simtit acelasi lucru: frustrare. Nu vrem sa ni se ceara sa facem ceva bine cu instrumente proaste. Ne vrem sa trebuiasca sa depasim obstacole nenecesare.

Dar instinctul lui Jarrett a fost gresit si slava domnului ca si-a schimbat opinia. Si uneori si instinctul nostru este gresit. Cred ca trebuie sa castigam mai multa apreciere pentru avantajele neasteptate de a trebui sa facem fata haosului.

Despre frustrare si creativitate, in exemple:

Sa va dau cateva exemple din psihologia cognitiva, din psihologia sociala si desigur din rock’n’roll.

Deci psihologia cognitiva mai intai. Stim deja pentru o vreme ca anumite dificultati si obstacole ne pot imbunatati performantele. De exemplu, psihologul Daniel Oppenheimer, acum cativa ani, a facut o echipa cu profesori de colegiu. Si le-a cerut sa refaca cartile pe care le dadeau celor din clasele lor.

Cartile normale erau formatate in Times New Roman, iar jumatate din clase primeau carti formatate cu un font diferit, precum Comis Sans. Acestea sunt fonturi cu adevarat dificil de citit. Dar la sfarsitul semestrului, la examene, studentii care citisera fonturile mai dificile stateau mai bine la note. Motivul este ca fontul mai dificil i-a incetinit, i-a obligat sa lucreze putin mai greu, sa se gandeasca mai mult la ceea ce citesc si  sa interpreteze, asa sa au invatat mai mult.

Un alt exemplu. Psihologul Shelley Carson a testat absolventii Harvard pentru calitatea filtrelor lor de atentie. Ce inseamna asta? Imagineaza-ti ca esti intr-un restaurant, ca ai o conversatie si ca, in acelasi timp, exista o multime de alte conversatii in restaurant pe care vrei sa le filtrezi si sa te focalizezi pe ce este important pentru tine.

Poti sa faci asta? Daca poti, inseamna ca ai filtre puternice pe atentie. Dar unii oameni chiar se lupta cu asta. Unii din subiectii lui Caron chiar se lupta cu acest lucru. Au filtre slabe si lasa foarte multa informatie externa inauntru. Asta inseamna ca sunt intrerupti in mod constant de privelistea si de sunetele lumii inconjuratoare. Daca exista un televizor deschis in timp ce ei isi faceau eseurile, unii dintre ei nu pot sa se concentreze.

Acum, ai crede ca asta este un dezavantaj …insa nu. Cand Carson a privit la ce au dobandit acesti studenti, s-a observat ca cei cu filtre mai largi au repere mai creatoare in vietile lor, avand deja publicata prima nuvela sau lansat primul album. Acesti factori perturbatori au lasat spatiu pentru multa creativitate. Erau capabili sa gandeasca in afara cutiei, pentru ca cutia era continea in ea mult spatiu.

Sa vorbim despre stiinta complexitatii. Cum rezolvam o problema complicata – lumea este plina de probleme complicate.

De exemplu, incerci sa faci un motor. Sunt foarte multe variabile: temperatura, material, diferite dimensiuni, forme. Nu poti rezolva acel tip de problema intr-o singura repriza, este prea greu. Deci, ce faci? Un aspect este sa incerci sa rezolvi acel lucru pas cu pas. Ai un fel de prototip pe care il testezi si il imbunatatesti. Ideea castigurilor marginale iti va aduce un motor foarte bun. Acest aspect a fost pe larg implementat. Vei auzi despre acel lucru, in cycling, designerii web vor vorbi despre a incerca sa optimizezi paginile web si vor cauta aceste castiguri pas cu pas.

Este un mod bun de a rezolva o problema complicata. Dar stii ce ar face o problema sa fie rezolvata si mai bine? Haosul. Adauga lucruri aleatorii, la inceputul procesului, fa schimbari nebunesti, incearca lucruri stupide care n-ar trebui sa functioneze si care au tendinta de a face munca de rezolvare a problemelor mai buna. Atunci cand cauti rezolvarea pas cu pas, asta te poate conduce gradual catre o fundatura. Daca incepi cu ceva aleatoriu, atunci rezolvarea problemelor devine mai robusta.

Sa vorbim despre psihologia sociala. Psihologul Katherine Phillips, impreuna cu niste colegi au oferit niste cazuri legate de crime unor student, acesti studenti au fost adunati in grupuri si li s-au dat dosare cu informatii despre crima – alibiuri si dovezi, declaratii ale martorilor si posibili suspecti.

Organizati in grupe de cate patru, studentilor li s-a cerut sa-si dea seama cine a comis crima. Au fost doua moduri de organizare in acest experiment. Intr-un caz, erau patru prieteni care se cunosteau foarte bine. In celalalt caz, erau trei prieteni si un strain.

Desigur, grupul care implica si un strain a rezolvat problema mai eficient. Grupul de patru prieteni a avut doar 50-50 sanse sa obtina raspunsul corect. Ceea ce nu este atat de greu.

10:13(Laughter)

Cei trei prieteni si strainul, desi strainul nu avea niciun fel de informatie din afara, fiind vorba doar despre modul in care s-a schimbat conversatia pentru a face fata sentimentului ca exista cineva din afara in acel grup, au avut 75% sanse sa gaseasca raspunsul corect.  Asta este un salt destul de mare.

Dar cred ca ceea ce este cu adevarat interesant nu este doar ca cei trei prieteni si strainul au facut o treaba mai buna, ci modul cum s-au simtit in legatura cu asta. Cand Katherine Phillips a intervievat grupurile de patru prieteni, acestia au spus au petrecut un timp frumos impreuna si au considerat ca au facut treaba buna. Cand le-a vorbit celor trei prieteni si strainului, acestia au spus ca a fost dificil si ciudat si erau plini de indoieli. Nu au crezut ca au facut o treaba buna, chiar daca facusera. Si cred ca asta exemplifica provocarea cu care avem de-a face aici.

Pentru ca da – fontul urat, strainul ciudat, miscarea intamplatoare…aceste incongruente ne ajuta sa rezolvam problemele, ne ajuta sa devenim mai creativi. Dar noi nu simtim ca aceste lucruri ne ajuta…aceste lucruri ne provoaca frustrare, simtim ca ne stau in cale, asa ca opunem rezistenta. De aceea, ultimul exemplu este foarte important.

Asa ca vreau sa vorbesc despre cineva din lumea rock’n’roll. Poate ca il stiti, face parte din comunitatea Ted, numele lui este Brian Eno. Este un compozitor genial.

Este si un fel de catalizator in spatele unor albume rock’n’roll de mare success din ultimii 40 de ani. A lucrat cu David Bowie la “Heroes,” cu U2 la”Achtung Baby” si “The Joshua Tree” a lucrat cu DEVO, cu Coldplay, a lucrat cu toata lumea.

Si ce face pentru a aduce la performanta aceste trupe rock? Ei bine, creeaza haos si frustrare. Le deranjeaza procesul creativ. Este rolul lui sa fie strainul ciudat. E rolul lui sa le spuna ca trebuie sa cante la pianul la care nu se poate canta.

Si unul din felurile in care creeaza haos este prin setul sau de carduri – am o copie semnata aici. Cardurile se numesc “Strategiile incrucisate” le-a dezvoltat cu un prieten de-al sau. Cand lucreaza in studio, Brian Eno ia una din aceste carduri, la intamplare, si impune orchestrei sa urmeze instructiunile de pe card.  De exemplu, daca pe card scrie           ” Schimba instrumentul”, toata lumea schimba instrumentul – tobosarul trece la pian…geniala idee.

” Priveste indeaproape la cele mai ciudate detalii. Amplifica-le.”

” Fa o actiune brusca, distructiva, imprevizibila. Incorporeaza-o.”

Aceste carduri sunt intruzive.

Dar si-au dovedit eficienta, album dupa album. Muzicienii le urasc insa.

Phil Collins canta la tobe pe un album timpuriu al lui Brian Eno. S-a enervat atat de tare ca a inceput sa arunce cu cutii de bere prin studio.

Carlos Alomar, un chitarist rock excelent, in timp ce lucra cu Eno la albumul Lodger al lui David Bowie, s-a intors la un moment dat inspre Brian si i-a zis: “Experimentul asta e stupid.” A iesit insa un album destul de bun, iar Carlos Alomar, 35 de ani mai tarziu, foloseste strategiile incrucisate. Si-i invata pe studentii sai cum sa le foloseasca. Doar pentru ca nu-ti place ceva, nu inseamna ca nu te ajuta.

Aceste strategii nu erau un set de carduri la origine – erau doar o lista pe peretele studiolui de inregistrari. O lista de lucruri de incercat daca te blochezi.

Lista nu a functionat. De ce? Pentru ca nu era suficient de haotica. Ochii parcurgeau lista si se stabilizau la ceva ce era cel mai putin haotic, cel mai putin aducator de probleme, ceea ce e complet pa langa subiect.

Ceea ce a realizat Brian Eno a fost ca, da, e nevoie sa facem experimente stupide, e nevoie sa avem de-a face cu straini ciudati, avem nevoie sa incercam sa citim fonturi urate. Aceste lucruri ne ajuta in a ne transforma frustrarea. Ne ajuta sa rezolvam probleme, sa fim mai creativi.

Asa ca oricum am face asta, fie ca este din vointa pura, fie ca este printr-un card nonconventional sau prin vinovatia unei adolescente nemtoaice, fiecare dintre noi, din cand in cand, avem nevoie sa ne asezam si  sa cantam la pianul stricat.

www.ted.com

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here