de ce sa iesim din casa
Psihologie practica / Motivatie si succes

De ce sa iesim din casa?

de ce sa iesim din casa - curaj

de ce sa iesim din casa – curaj


M-am gandit ca nimic nu este mai potrivit intr-o luna friguroasa de decembrie decat sfatul unui explorator polar:

„Daca am aflat ceva in aproape 12 ani de carat bagaje grele prin locuri friguroase, acel lucru este ca inspiratia reala, cresterea interioara autentica si dezvoltarea personala pot proveni doar din incercari si provocari, din a pasi in afara confortului si in afara familiarului, din a pasi in necunoscut. In viata, avem cu totii furtuni de trecut si poli spre care vrem sa ajungem si cred ca putem cu totii beneficia din incercarea de a iesi din casa putin mai des. Numai sa ne facem curaj. Va implor sa deschideti doar putin usa si sa aruncati o privire inspre ceea ce se afla afara.”

Sigur, nu trebuie sa mergem la Polul Nord pentru asta insa putem face mai mult loc in interiorul nostru spre viata autentica, spre oportunitatile care pot veni spre noi, spre a vedea locuri noi si oameni necunoscuti, spre a pasi inspre ceea ce ne asteapta afara, in lume.

Eu traiesc din a ma plimba cu sania, deci nu am nevoie de multe ca sa-mi uimesc intelectul, insa am sa va citesc acesta intrebare dintr-un interviu de anul acesta:

“Din punct de vedere filosofic, aportul constant de informatii ne poate fura abilitatea de a ne imagina si ne poate inlocui visul de a realiza lucruri? La urma urmelor, daca acel lucru este facut undeva de cineva si putem participa virtual la el, de ce sa ne mai deranjam sa iesim din casa?”

De obicei, sunt prezentat ca explorator polar. Nu stiu daca este cel mai progresist nume de job din secolul 21, dar am petrecut mai mult de 2% din intreaga mea viata locuind intr-un cort in Cercul Arctic, asa ca pot spune ca obisnuiesc sa cam ies din casa. Natura mea este mai mult inclinata spre a face decat spre a fi spectator sau a contempla iar astazi voi incerca sa explorez pe scurt tocmai aceasta dihotomie, aceasta prapastie intre idee si actiune.

Raspunsul cel mai puternic la intrebarea ce ma urmareste in ultimii 12 ani este considerat raspunsul acestui barbat, gentelmenul cel inalt care sta in spate, al doilea din stanga, George Lee Mallory. Multi dintre voi stiu acest nume. In 1924 a fost vazut ultima data disparand in nori, aproape de varful muntelui Everest. Poate a fost sau poate nu a fost prima persoana care a urcat muntele Everest, cu 30 de ani inaintea lui Edmund Hillary. Nimeni nu stie daca a ajuns in varf. Dar lui i s-a incredintat fraza „Pentru ca e acolo.” Nu sunt absolut sigur ca el a zis asta. Nu prea sunt dovezi in sensul asta, insa ceea ce-a zis el de fapt este mult mai frumos si am sa citesc acum. Voi citi:

“Prima intrebare pe care mi-o vei pune si la care voi incerca sa raspund este: La ce foloseste cataratul pe Muntele Everest? Iar raspunsul meu va veni brusc: Nu foloseste la nimic. Nu exista nicio speranta a vreunui castig. A, poti invata cate ceva despre comportamentul corpului uman la altitudini mare iar oamenii din medicina vor folosi observatiile pentru scopuri aviatice, dar altfel nu foloseste la nimic. Nu vom aduce nici macar o bucatica de aur sau de argint, nicio piatra, niciun carbune si niciun fier. Nu vom gasi nicio portiune de pamant care sa fie lucrata si plantata. Deci nu foloseste la nimic. Daca nu puteti intelege ca exista ceva in oameni care sa raspunda la aceasta provocare a muntelui, ca lupta este de fapt insasi lupta vietii de a merge mai sus si mereu mai sus, atunci nu vei intelege de ce vrem sa mergem. Ceea ce obtinem din aceasta aventura este bucurie adevarata si bucuria, dincolo de toate, este scopul suprem al vietii. Nu traim ca sa mancam si sa facem bani. Mancam si facem bani pentru a putea sa ne bucuram de viata. Asta inseamna viata si pentru asta este facuta viata.”

Argumentul lui Mallory conform caruia a iesi din casa si a ne imbarca in aceasta aventura minunata este un gest distractiv si care aduce doar bucurie nu corespunde in totalitate cu propria mea experienta. In primavara anului 2004 a fost primul moment in care am ajuns cel mai departe de usa mea de la intrare. Inca nu stiu exact ce mi-a venit, dar planul meu a fost sa fac o calatorie singur si fara suport, traversand Oceanul Arctic. Am planificat sa merg de pe coasta nordica a Rusiei spre Polul Nord, si apoi sa continuu pe coasta de nord a Canadei. Nimeni nu mai facuse asta. Aveam 26 de ani. Multi experti spuneau ca este imposibil iar mama mea nu era deloc bucuroasa de aceasta idee.

Aceasta calatorie, pornita dintr-o mica statie meteo din nordul coastei siberiene pana la punctul final, pe coasta Oceanului Arctic mi-a luat aproximativ cinci ore si daca cineva l-a privit pe neinfricatul Felix Baumgartner cum urca in loc sa coboare va intelege si nelinistea mea pe cand stateam in elicopter, indreptandu-ma spre nord cu un sentiment de sentinta iminenta. Stateam acolo intrebandu-ma in ce m-am bagat. Era putina bucurie si putina distractie. Aveam 26 de ani. Stateam acolo privind in jos la sania mea. Aveam ski-urile pregatite, un telefon prin satelit, o pusca in caz ca eram atacat de un urs polar. Ma uitam pe geam cand am zarit al doilea elicopter. Erau doua elicoptere in acest incredibil rasarit siberian, si o parte din mine se simtea ca o intersectie intre Jason Bourne si Wilfred Thesiger. O parte din mine se simtea mandra de mine, dar o mare parte din mine se simtea terifiata.

Calatoria a durat zece saptamani, 72 de zile. Timp in care nu am vazut pe absolut nimeni. Am facut aceasta poza langa elicopter. Ignorand aceasta poza, nu am vazut pe nimeni timp de 10 saptamani. Polul nord este ca un boom in mijlocul marii, deci am calatorit pe suprafata inghetata a Oceanului Arctic. NASA a spus despre conditiile meteorologice din acel an ca fiind cele mai grele inregistrate pana atunci. Caram dupa mine 180 kg de mancare si provizii. Temperatura medie timp de 10 saptamani a fost minus 35. Cel mai frig -50. Asa ca nu era nici prea mare bucurie si nici prea mare distractie.

Unul din lucrurile magice ale acestei calatorii a fost acela ca, deoarece am mers peste mare, peste aceasta crusta plutitoare si in deriva de deasupra Oceanului Arctic, era un mediu intr-o stare continua de flux. Gheata se misca, se sparge, pluteste, reingheata asa ca decorul pe care l-am vazut timp de 3 luni a fost unic pentru mine. Nimeni altcineva vreodata nu va putea sa vada aceleasi peisaje pe care le-am vazut eu timp de zece saptamani. Si asta, cred, e cel mai bun argument pentru a iesi din casa. As putea incerca sa va spun cum a fost, insa nu veti sti niciodata cum a fost si cu cat voi incerca mai mult sa va explic ca m-am simtit singur, ca eram singura fiinta umana pe o suprafata de 14.000 de km patrati, ca era frig, cu vant cumplit in anumite zile, cu atat cuvintele nu imi sunt de ajuns si cu atat sunt mai incapabil sa descriu cum a fost cu adevarat.

Mie mi se pare ca, in viata, putem gasi hrana cea adevarata, acel suc pe care il putem stoarce din orele si zilele noastre mai degraba in a face, a incerca experienta, a ne angaja, a face eforturi decat in a privi si a ne minuna.

Voi adauga insa aici nota de precautie. In experienta mea, este vorba de o anumita dependenta legata de a gusta viata la limita a ceea ce este omeneste posibil. Este ceva care da dependenta si in cazul meu cred ca expeditiile polare nu sunt departe de un obicei de genul drogurilor. Nu pot explica cat de bine e pana nu incercati, dar acest obicei are capacitatea de a-mi consuma toti banii care-mi intra pe mana si de a distruge orice relatie pe care o am, deci fiti atenti la ce va doriti.

Mallory a spus ca, in om, exista ceva care raspunde la provocarea muntelui si ma intreb daca este vorba strict despre provocarea in sine, despre efortul de a face ceva sau, in mod special, de provocarile uriase si nesfarsite care sunt la nivelul umanitatii si a caror chemare o simtim; din experienta mea, despre asta este vorba. Exista o provocare nesfarsita a carei chemare am simtit-o toata viata adulta.

Multi dintre voi stiu povestea. Asta este o fotografie a Capitanului Scott si a echipei sale. Acum 100 de ani, Scott a fost prima persoana care a incercat sa ajunga la Polul Sud. Nimeni nu stia ce se afla acolo. Era un teritoriu necartografiat in acele vremuri. Stiam mai multe despre Luna decat despre centrul Antarcticii. Asa cum stiti, Scott a fost depasit de Roald Amundsen si echipa sa din Norvegia, folosind caini si sanii trase de caini. Echipa lui Scott mergea pe jos, toti cinci carand echipamente si sanii si au ajuns la Pol, dupa ce echipa norvegiana infipsese deja steagul, imi imaginez ca destul de demoralizati. Toti cinci s-au intors si au inceput sa mearga pe jos catrea coasta si toti cinci au murit pe drumul de intoarcere.

Exista un fel de preconceptie in ziua de astazi, in campul explorarii si al aventurii. Cand vorbesc despre Antarctica, oamenii spun adesea “A, nu a mers acolo pe bicicleta si Blue Peter, prezentatorul?” sau “Ce dragut, bunica mea face o croaziera spre Antarctica anul viitor. E vreo sansa sa o vezi pe-acolo?” Insa calatoria lui Scott a ramas neterminata. Nimeni nu a mai mers vreodata pe jos de la coasta Antarcticii pana la Polul Sud si inapoi. Este cea mai curajoasa aventura a acelei ere de aur edwardiene si se pare ca este cu adevarat timpul, date fiind toate descoperirile secolului, de la scorbut pana la panouri solare, ca cineva sa termine ceea ce a fost inceput. Si exact asta imi doresc eu sa fac.

La anul in timpul asta, in octombrie, voi conduce o echipa de trei. Ne va lua aproximativ patru luni sa facem aceasta calatorie de intoarcere. Aici este graficul. Linia rosie este la jumatatea drumului catre Pol. Trebuie sa ne intoarcem si sa facem drumul inapoi. Sunt constient de ironia faptului de a va spune ca vom fi pe bloguri si pe Twitter. Veti putea trai, indirect si online, aceasta calatorie, asa cum nu a mai facut-o nimeni. Si va fi, de asemenea, inca o sansa pentru mine sa gasesc un raspuns important la intrebarea „De ce?”

Vietile noastre de astazi sunt mai sigure si mai confortabile decat au fost vreodata. Nu mai exista o chemare prea mare pentru exploratori in zilele noastre. Consilierul meu de cariera de la scoala nu a mentionat asta ca pe o optiune in viata. Si daca vrem sa stim, de exemplu, cate stele sunt in Calea Lactee sau cat de vechi sunt acele capete uriase din Insula Pastelui, putem afla toate astea fara ca macar sa ne ridicam de pe scaun. Si cu toate astea, daca am aflat ceva in aproape 12 ani de carat bagaje grele prin locuri friguroase acel lucru este ca inspiratia reala, cresterea interioara autentica si dezvoltarea personala pot proveni doar din incercari si provocari, din a pasi in afara confortului si in afara familiarului, din a pasi in necunoscut. In viata, avem cu totii furtuni de trecut si poli spre care vrem sa ajungem si cred ca putem cu totii beneficia din incercarea de a iesi din casa putin mai des. Numai sa ne facem curaj. Va implor sa deschideti doar putin usa si sa aruncati o privire inspre ceea ce se afla afara.” Multumesc!

Mihaela Marinas

Mihaela Marinas scrie articole si lucreaza cu oamenii, atat individual cat si in grupuri, din dorinta de a-i insoti pe cei din jur in calatoria catre ceea ce sunt cu adevarat.

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.