“As vrea sa imi urmez pasiunea, dar nu pot pentru ca am copii. As vrea sa renunt la serviciu si sa incep sa-mi urmez visele, dar nu pot pentru ca am copii. As vrea sa divortez pentru ca inima mea e in alta parte, dar nu pot pentru ca am copii. As vrea sa fac si sa fiu altceva, cu altcineva, altundeva. As vrea sa traiesc din toata inima si sa ma bucur de viata. Dar nu pot. Pentru ca am copii…”

Am auzit de multe ori acest discurs in jurul meu. Si ma intreb, de fiecare data: oare cat timp vom continua tiparul colectiv de a pune pe umerii copiilor nostri propriile noastre frici?

Cat timp vom mai fugi de propria maretie si propriul destin, dand copiilor nostri cel mai prost exemplu pe care il putem da: viata netraita pana la capat?

Pentru ca intotdeauna este vorba despre cat de mult curaj avem sa ne asumam cine suntem si sa facem ceea ce ne insufleteste pe aceasta lume.

Avem curaj sa ne urmam calea sau ne gasim scuze si ramanem cu o viata netraita complet. Iar scuzele pe care ni le gasim prin existenta copiilor sunt cele mai dureroase scuze din lume.

Pentru ca astfel, acceptand situatii prin care ne rupem din suflet, punandu-ne la adapostul existentei copiilor nostri, transmitem mai departe cea mai dureroasa paradigma: o paradigma  care incarcereaza suflete.

In care trebuie sa taci si sa suferi. Pentru ca in viata nu le poti avea pe toate. Pentru ca viata inseamna sa te sacrifici si sa fii nefericit. Paradigma in care au trait parintii, bunicii, strabunicii nostri.

Perpetuam un ciclu al nefericirii pe care e momentul sa il oprim. Sa incepem sa jucam intr-un alt film, cu un alt scenariu. In care sa le spunem copiilor nostri ca poti trai liber in interior, ca iti poti crea viata pe care o vrei, ca poti sa fii victima a unei circumstante doar daca tu alegi asta, ca trebuie sa-ti urmezi calea si ceea ce ai venit sa faci pe Pamant, indiferent cate piedici intalnesti.

Aceasta este noua paradigma pe care e momentul sa incepem sa o hranim: sa le aratam copiilor nostri cum se traieste o viata deplina.

Iar asta nu se poate fara asumare completa a cine suntem. Fara a realiza cat de mult ii impovaram stand in situatii in care ne sfasiem in bucati, din iluzia ca asa ne protejam copiii.

Adevarul este ca stam in astfel de situatii pentru ca nu vrem sa renuntam la confortul nefericirii. Si a pune propria lipsa de asumare pe umerii copiilor este cel mai dureros lucru pe care il putem face.

Orice transformare si schimbare in viata parintilor, daca este asumata si facuta responsabil, se va aseza in sufletul copilului, in cele din urma, la locul potrivit.

Ceea ce va fi insa foarte greu de asezat in sufletul unui copil va fi sentimentul de a avea parinti care nu si-au trait viata si nu si-au atins potentialul.

Acea amaraciune din sufletul parintelul nefericit care atarna ca o piatra de moara de gatul copilului.

Acea vinovatie permanenta pe care o va simti copilul de cate ori sufletul sau il va impinge sa iasa din cutiuta in care loialitatea fata de parintii sai il va tine incarcerat.

Acestea sunt lucrurile cel mai greu de vindecat.

Un divort necesar, o despartire oportuna, o schimbare de cariera, de locatie, o transformare de destin, facute autentic, cu responsabilitate si pentru a ne urma cu adevarat inima – toate astea sunt lucruri care, poate, ii vor aduce copilului durere, pentru un timp.

Pentru ca dupa aceea sa deschida o noua perspectiva in sufletul sau: aceea de a sti ca are un model demn de urmat in parintele care a avut curaj sa se deschida inspre viata cu indrazneala. Si cu inima franta si reintregita de bucuria de a-ti urma calea.

Este cea mai frumoasa mostenire pe care o putem lasa copiilor. Asa cum cea mai grea mostenire este lasitatea, neasumarea, inchiderea si „acrirea” sufletului in carapacea unei vieti netraite.