[fusion_builder_container hundred_percent=”yes” overflow=”visible”][fusion_builder_row][fusion_builder_column type=”1_1″ background_position=”left top” background_color=”” border_size=”” border_color=”” border_style=”solid” spacing=”yes” background_image=”” background_repeat=”no-repeat” padding=”” margin_top=”0px” margin_bottom=”0px” class=”” id=”” animation_type=”” animation_speed=”0.3″ animation_direction=”left” hide_on_mobile=”no” center_content=”no” min_height=”none”]

a accepta ceea ce este
a accepta ceea ce este

Cel mai mare impediment in calea unei vieti magice este refuzul nostru de a accepta ceea ce este – mai simplu spus, rezistenta interioara.

Construim povesti care devin apoi fapte si apoi aceste fapte devin scenariul conform caruia ne sculptam viata; indiferent ca e vorba despre cariera noastra, relatii personale sau finante, traim in concordanta cu acest scenariu.

Poate suntem convinsi ca mama noastra nu ne-a iubit suficient, sau ca sora noastra mai mare sau fratele mai mic au fost favoritii familiei. Il condamnam pe tata pentru ca a fost alcoolic si pe mama ca a fost intr-un anumit fel si punem pe seama acestui fapt tot ce nu merge in viata noastra. Poate ranile noastre sunt si mai adanci si sunt legate de violenta fizica sau abuz sexual. Indiferent de circumstantele din familia noastra, putem alege in fiecare moment sa spunem: “S-a intamplat, nu se mai intampla acum, si singurul lucru pe care am nevoie sa-l stiu este ca mi-a fost oferit darul vietii.”

Nimeni dintre noi nu poate merge inapoi si rescrie evenimentele trecutului, desi multi dintre noi traiesc in trecut, retraind si reingurgitand evenimentele trecutului. Totusi, cu totii avem puterea sa ne intoarcem inapoi si sa rescriem sentimentele si perceptiile despre acele evenimente, privind in fata ceea ce este cu adevarat acolo, dincolo de iluziile pe care ni le-am creat.

Cel mai mare obstacol pe care il avem de trecut este faptul ca ne e frica de iubirea pe care o simtim fata de cei care ne-au dat viata. Ne e teama de aceasta dragoste pentru ca ea merge atat de adanc si este imposibil de negat si pentru ca dorul nostru cel mai mare este acela de a-i tine pe parintii nostri in inima noastra ca fiind una, asa cum ei ne tin in inima lor ca fiind copiii lor. Ne temem de asta pentru ca ne-am convins pe noi insine ca acolo nu a fost dragoste sau ca nu a fost suficienta. Evitam durerea de a simti acest dor si chiar negam ca un astfel de dor ar exista pentru ca ne temem de dezamagire. Acesta e cel mai mare autosabotaj la care ne supunem: ne temem ca dragostea nu mai este acolo si ne negam ocazia de a o descoperi si simti.

Aceasta durere a separarii devine un modus operandi, si fiecare aspect din viata devine guvernat de ea; devine o busola care ne ghideaza in viata si care recreeaza durerea in toate relatiile noastre si circumstantele de viata. Cu totii stim ca masinile bune nu provin din fabrici proaste. La un nivel total omenesc, parintii nostri sunt sursa vietii. Cand respingem viata care ne-a fost data, cand spunem ”Tatal meu nu a fost suficient de bun pentru mine” sau “Mama nu m-a iubit destul”, spunem de fapt ca fabrica de masini a fost una proasta, si prin urmare masina produsa-noi insine-nu e suficient de buna. Un gand trist, dar adevarat. Cand respingem ceea ce este, ne respingem pe noi insine. Cand respingem ceea ce fost, respingem insasi viata.

Actul de a ne accepta parintii inseamna a primi cu toata inima darul vietii asa cum ne-a fost transmis, fara ezitare si fara niciun semn de intrebare. Cand facem asta, ne deschidem inima pentru a primi din plin binecuvantarile vietii. Inainte de a putea face acest lucru, ne luptam permanent sa luam in primire ce este al nostru si cand in sfarsit primim ceea ce vrem, ne simtim goi si ne dam seama ca nu vrem cu adevarat acel lucru pe care am crezut ca-l vrem.

Cand suntem incompleti in suflet, nimic din viata noastra nu poate fi complet, nici meseria noastra, nici relatiile noastre- intregii noastre vieti pare ca ii lipseste ceva.

Ceea ce lipseste este sentimentul a fi cu adevarat copilul parintilor tai, binecuvantat cu frumusetea vietii.

[/fusion_builder_column][/fusion_builder_row][/fusion_builder_container]

2 COMENTARII

  1. Tare as vrea sa cred ca este asa..sau macar asa de simplu
    sa-ti poti ierta parintii care te-au lasat intro lada de gunoi: sau ca te-au lasat la poarta unei case; sau ca isi descarcau surpusurile de nenorocire pe tine cel fara aparare si ajutor. Ramai cu acelasi gusat amar ori ca intorci capul si te gandesti ca de ce te-ai nascut in aceea familie cu care nu ai nimic in comun ori continui sa traeisti alaturi de ei. Cel mai simplu e sa uiti daca poti, sa pleci cat mai departe si sa uiti..si eventual sa faci tot ce-ti sta in putinta sa nu faci aceleasi greseli cu copii tai.Ptr ca daca cumva iertarea va veni dupa ce ei nu vor mi fi..e egal..oricum nu mai poti indrepta nimic…nimic din ceea ce nu ai fi putut indrepta nici cand erau vii.
    Teoria e simpla de predat..practica e alta.

    • Hy! Impartasesc aceeasi parere cu Anitana. Parinti fustrati ca relatia nu le-a reusit si care se razbuna pe copii , maltratandu-i in toate felurile posibile hmmm greu de ingurgitat asemenea pastile.
      Sfatul meu se contopeste in acel al Anitanei cu o mica completare, sa incercati sa nu raspundeti provocarilor rautacioase din partea printilor, mai bine plecati cat mai departe daca credeti ca nu puteti sa va abtineti sa nu raspundeti.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here