Niște cuvinte simple. Însă a căror rostire ne costă foarte mult efort. Și suferință. Pentru mine, a fost unul din cele mai grele lucruri pe care a trebuit să le spun vreodată. De ce oare cele mai simple și evidente adevăruri sunt uneori cele mai dureroase?

Mama a fost eroina copilăriei mele.

Pentru spiritul ei de sacrificiu, pe care nu știu cât de bine îl înțelegeam atunci.

Pentru nopțile nedormite în care aveam febră.

Pentru mâna ei care-mi lua orice durere fizică după 5 minute în care se concentra pe locul respectiv.

Pentru modul în care, în fiecare zi, reușea să facă rost de toate cele necesare pentru a hrăni trei copii, în vremurile acelea tulburi când mâncarea era un lux pe care nu-l găseai pe toate drumurile.

Îmi aduc aminte cum pleca la 5 dimineața și se întorcea cu mâinile încărcate.

Îmi aduc aminte și că îmi era atât de dor de ea când pleca de acasă, încât o așteptam cu orele uitându-mă pe geam, doar doar o veni mai repede.

Din eroină s-a transformat apoi în persoana care mă irita cel mai tare, pe fondul adolescenței mele tumultoase în interior și a dorintei mele de mai multă libertate.

În zadar, pentru că de cele mai multe ori mă loveam de un zid inflexibil, cel puțin în privința orelor la care trebuia să vin acasă:))

Pentru că mama devenise excesiv de protectoare, în același timp fără a-mi înțelege nevoile reale, pe care de altfel nu aveam niciodată curajul să le articulez în fața ei, relația noastra s-a transformat în ceva superficial și din ce în ce mai apăsător pentru mine.

Singura mea dorință era aceea de a pleca de acasă. Și am plecat la facultate și am rătăcit prin mine însămi ani de zile.

Mi-am construit singură o viață, am mers pe drumul meu și am crezut că am lăsat în urmă trecutul.

M-am refugiat în profesie, apoi în viață, apoi în relațiile mele și apoi în spiritualitate. Purtând tot timpul în suflet, de dimineața până noaptea, o dorința uriașă de a mă regăsi pe mine.

Am căutat să mă regăsesc în toate felurile cu putință, până când mi-am dat seama că regăsirea mea autentică trece într-un mod nedeturnabil prin relația mea cu mama.

Modul cum percep lumea, cât de fericită sau de nefericită mă simt, cât de mult îmi dau voie sau nu să primesc ceea ce-mi oferă viața, cât de conectată sunt sau nu cu cei din jur – totul pornește de la modelul relațional originar pe care l-am primit.

Toate relațiile din viața mea se defineau prin relația cu mama mea. Și mi-am dat seama că, desi am jurat în adolescență că n-o sa fiu ca ea niciodată, făceam exact aceleași greșeli  ca ea în relația mea de cuplu.

Cea mai mare revelație a mea a fost ziua când am descoperit: oricât de mult m-aș lupta cu mine, în adâncul sufletului meu, sunt la fel ca mama mea. De aici a pornit adevărata transformare, pentru că numai după ce am acceptat acest lucru mi-am dat șansa să fac lucrurile altfel decât le-a facut ea.

Treptat, treptat, am fost pusă față în față cu nevoia de a confrunta copilul furios din mine.

Oricât aș fi vrut să-mi vindec relația cu mama, pentru că știam că e înspre binele meu, furia copilului din mine care nu a primit ceea ce a considerat ca avea nevoie mă oprea să o fac.

Între mine și mama mea a stat, mulți ani de zile, o furie uriașă pe care o recirculam prin mine și care îmi strangula forța vitală în fiecare zi.

O furie pe care continuam să o alimentez, dându-i dreptate copilului furios care urla în mine.

Păi dacă mă învăța și pe mine cineva să am încredere în mine cu adevărat, dacă imi zicea și mie cineva în fiecare zi că sunt bună, deșteaptă și frumoasă și că merit o viață minunată…dacă primeam și eu validare pentru nevoile și sentimentele mele la fiecare pas…mi-ar fi fost mai bine, mai ușor, mai moale…”

Mi-am consumat atât de multă energie fiind furioasă, pentru ca după aceea să renunț la furie și să rămân cu un gol imens în suflet.

Nu am putut sta cu el și nu am putut să-l umplu cu altceva. Așa că am readus furia să-mi fie prieten. Până într-o zi când am realizat: copilul meu interior poate continua să fie furios pe mama mea pentru tot restul vieții. Și, dacă sunt cu adevărat masochistă, o să-l și las. Însă nu-mi va fi niciodată bine.

Viața mea se va consuma în încercarea de a duce la îndeplinire o misiune imposibilă. Ceea ce nu am primit până acum de la părinții mei, nu voi primi nici de acum încolo pentru un singur motiv: mi-au dat deja tot ce au avut mai bun.

Dacă a fost sau nu de ajuns, ăsta e un aspect pe care eu trebuie să-l gestionez.
Eu trebuie să-i spun copilului din mine că acum e în siguranță, iar atunci când simte că nu are destulă afecțiune poate conta oricând pe adultul din mine.

Sunt singura persoană care îmi poate oferi acum ce-mi lipsește.

Și când reușești să eliberezi toată furia și toate resentimentele pentru ceea ce nu ai primit de la mama ta, te poți deschide cu adevărat înspre tot ceea ce ai primit.

Și rămâi dintr-o dată, gol și dezarmat, în fața celui mai de preț lucru pe care l-ai primit, dar pe care l-ai considerat gratuit: viața. Și nu, nu e gratuită. S-a plătit un preț enorm pentru ea.

A fost nevoie să se concretizeze milioane de posibilități din miliarde de alte posibilități. Oameni de acum zeci de generații s-au întâlnit în exact acel moment în care s-au întâlnit și nu în altul.

Alții poate au renunțat la iubiri, la speranțe, la confort și la comoditate. Alții poate au murit înainte de vreme. Alții s-au născut doar pentru că undeva, cândva, peste zeci de generații, să poți exista tu. Să te poti concretiza din alte miliarde de posibilități, în momentul zero în care destinul a adus împreuna doi oameni, într-un anumit moment, într-un anumit loc de pe această planetă.

Cât de măreață este viața și cât de minunat este să o putem primi din tot sufletul de la mama! Cât de mult pierdem din viață, alimentând furii și resentimente pentru ceea ce n-am primit și uitând să primim cu adevărat atât cât a fost disponibil!

După ce am trecut de această etapa, totul s-a lămurit. Am putut, pentru prima dată în viață, să vorbesc cu mama și să mă arăt în fața ei așa cum sunt.

I-am vorbit de durerea mea pe care am purtat-o cu mine toată viața și am avut curajul să-i și arăt această durere.

I-am zis că, cel mai probabil, o port și pentru ea și în numele ei. În numele unei vieți în care n-a reușit să facă ce și-a dorit. Dar în care a făcut destul, atunci când ne-a adus pe noi pe lume.

I-am dăruit cu respect, durerea propriilor ei neîmpliniri care mă bântuiau din când în când, sub forma unei tristeți ce nu se justifica prin circumstanțele vieții mele.

Când sunt tristă în acest fel, mă gândesc la mama și la faptul că eu trăiesc în fiecare zi un miracol pe care ea nu l-a avut niciodată.

Am făcut școli după școli, șansă pe care ea nu a avut-o. Sunt independentă și mă bazez pe mine și pe ceea ce pot sa fac, lucru de care ea nu s-a bucurat niciodată. Pot să mă bucur de cine sunt și de tot ceea ce primesc de la viață, lucruri pe care ea nu a știut să le facă.

Au fost ani în care toate aceste reușite ale mele au fost și frumoase și dureroase în același timp. Pentru că eram tristă, în adâncul loialității mele de copil, pentru tot ceea ce mama mea n-a reușit să facă, să fie și să devină în viața ei. Mă bucur însă din ce în ce mai deplin, în inima mea de femeie, de tot ceea ce sunt, devin și voi deveni vreodată și datorită faptului că am venit pe acest Pământ prin mama mea.

Mama mea n-o să citească acest articol. Nu e conectată la Internet și nu are cont de Facebook.

Dar știe ce înseamnă să iubești un copil atât de mult încât să pui în el tot ce-ai avut mai bun și nu ai putut să duci la îndeplinire tu însăți.

Și pentru că azi e ziua ei, o să-i urez aici, din inima mea de copil și femeie în același timp:

La mulți ani, mamă! O să fiu mai fericită decât tine, pentru ca sacrificiul tău să fi avut un rost!

Mihaela Marinaș

 

5 COMENTARII

  1. Frumos si real articol. Este un articol care readuce de fapt esenta ta.In razboiul personal cu drepturi si obligatii, cu negari si desconsiderari ale generatiilor anterioare pe principiul “ce stie ea, ce stiu ei parintii mei ce este modern ” generatiile au creat intre ele prapastii adanci de comunicare. Valorile pentru generatiile anterioare atat personale mostenite cat si cele sociale la care au fost obligati sa se adapteze din punct de vedere al politicilor societatii si constrangerilor, dar si al oportunitatilor. Parintii aveau o casa de la stat, mobila strict necesar, invatamnt si sanatate obligatorii si gratuite. Si totusi aveau o viata sociala si prieteni si concedii si in pofida multor greutati reuseau sa faca fata. Dar aveau si ei propriile frustrari. Au dorit pentru copii lor o viata mai buna stiind ca “ai carte – ai parte” si s-au trezit ca, cu cat acumulau mai multa carte mai ales straina – copiii deveniti adulti se indepartau mai mult negand toate valorile de familie si invinovatind parintii de toate neimplinirile lor personale, care conform noilor teorii parintii sunt vinovati. Pe de alta parte chiar si notiunea de familie in acceptiunea ei a devenit un termen perimat, fiecare adult cautand sa isi satisfaca diferite necesitati de implinire, recunostere si intime in alte grupuri autointitulate spirituale care imbratiseaza, intelege, da dreptate permanenta si iarta orice si justifica neasumarea nici unei raspunderi personale – ca o atitudine ce este firesca si adaptata doar momentului. Se cumpara diplome de spiritualitate la cursuri de doua zile si apoi se incerca alte manipulari si automanipulari pentru a isi justifica investitiile financiare. Dar se ignora complet realitatea obiectiva si biologica. modul cum fiecare se raporteaza la sine si isi asuma raspunderea gandurilor si faptelor sale si mai presus a entitatii biologice care este. Ceva se schimba cand apare prima sarcina – brusc corpul si mintea unei femei se trasnforma si alfa ca in fiinta ei sunt setate nu traznaile de la cursuri ci insasi esenta vietii. Atunci intelege ce inseamna cu adevarat a iubii si importanta partenerului de viata pentru ca atat ea cat si copilul rod al iubirii comune se implinesc impreuna. Lipsa unuia creeaza efecte majore. Suntem fiinte biologice si avem in noi toate mecanismele de supravietuire si toate emotiile si sentimentele care ne invata sa fim complet noi insine. De la parinti mostenim aceste lucruri iar obiceurile si valorile le mostenim de la cine ne creste si ne educa pana la varsta la care noi ne incercam aripile singuri. Pentru mine mama a fost bunica si valorile ei le-am pastrat cu sfintenie si le-am transmis fetelor mele. Am fost pentru ele si buna si mai putin buna dar au inteles ca sunt si eu un om care experimenteaza viata si trebuie sa ma descurc si ca pot gresi si eu atat fata de mine cat si fata de ele. Viata nostra nu a fost usoara si au fost foarte multe evenimente carora a trebuit sa le facem fata si mai bune si mai rele. Dar far calauzitor mi-a fost iubirea si valorile implementate in mine de catre bunica mea – valori mostenite din neam de neamul nostru de iubire, rezistenta, curaj, daruire, sacrificiu de sine pentru binele familiei, de arta, de gospodarie de tot ceea ce inseamna feminin, mama, sotie, prieten,partener. Iubirea unei mame nu are limita si dimensiuni – ea este atempora. Unele au intelepciunea sa inteleaga ca iubirea de mama inseamna ca puiul tau sa zboare cu aripile sale in viata sa, venind uneori si prin vizita la cuib respectandu-se reciproc si neimplicandu-se mai mult decat cu o vorba buna. Altele considera ca maternitatea le da dreptul de a se implica activ si de trai atasat de pui fiind tot ea aripile ce il dirijeaza. Si aici se distrug oameni – nu mai este iubire este egoism si rezultatele in viata “puiului” sunt catastrofale. Si da este tot mama. Arta si intelepciunea de a fi femeie este o stiinta care se invata in copilarie de la cine te creste si te educa si apoi viata prin tot ce ne inconjoara. Si de ceea ce nu suntem constiente si nu putem controla – legile imuabile ale vietii si ale speciei. Sunt fiinte ca manifestari ale unor spirite ce inseamna sufletul nostru care experimenteaza viata prin noi. De aceea avem o raspundere fata de tot ceea ce facem si gandim pentru ca suntem interdependenti de realitatea ce o traim in care suntem co-creatori. Si avem toate informatiile in noi – de noi depinde cum le folosim in relatia cu ceilalti. Dar ca femei avem cea mai frumosa menire – a fi mame si creatoare de viata, iubire, frumos, bucurie,stiinta vietii, intelepciune, fragilitate si putere. Si de asta nu avem nevoie sa ne invete un maestru spiritual – noi asa ne nastem si puterea ne-o tragem din insasi neamurile din care provenim – suntem esenta de intelepciune si putere a sute de generatii si avem acolo unde ne nastem si stiinta milenara a pamntului. Suntem ceea ce ne-am format prin istorie – si bune si rele – dar asa am supravietuit. Da, datoram viata iubirii parintilor nostrii si avem menirea de a o duce mai departe, invatandu-ne copii sa fie intregi si puternici, asumandu-si responsabilitate propriilor ganduri si fapte in relatia cu tot ceea ce insemna viata in toate formele de manifestare de care suntem interdependenti. Cu drag si cu respect.

  2. Multumesc mult pt.articol.
    As vrea sa-l primesc si eu pe email.
    Va rog foarte mult ca sa-l trimit mai departe fiicei mele.
    Am primit si eu din partea ei multe reprosuri.
    Multumesc frumos.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here