Lacrimi pentru copilul din mine…

Cel mai dureros lucru nu este faptul ca parintii nostri, in anumite momente, au ranit si au abandonat copilul nostru interior, ci ca noi insine am lasat acel copil in urma atunci cand ne-am simtit umiliti, uitati, certati, micsorati si neputinciosi in sufletul nostru fragil, atunci cand eram copii.

De curand m-a izbit realizarea acestui fapt si mi-am facut putin timp  sa vorbesc cu dragul meu copil care la 10 ani a ramas singur acasa pentru o perioada mai lunga.

Cate lucruri au depins apoi in viata mea de perceptia acestui copil…
in cate situatii din viata nu am reactionat din perspectiva acestui copil…
care a decis atunci ca nu se mai poate bucura de frumusetea jocului si ca trebuie sa creasca;
ca trebuie sa aiba grija intotdeauna de sine insusi, pentru ca nimeni altcineva nu o va face…si ca trebuie sa fie serios, pentru ca viata este grea si nu are rost sa se bucure prea tare de nimic pe lumea asta pentru ca oricum intr-o zi va ramane singur… din nou.

De atunci a hotarat ca nu va cere ajutor niciodata, pentru ca se poate descurca singur. Si a hotarat sa faca pe plac tuturor ca sa nu se mai supere nimeni pe el vreodata…si ca nimeni sa nu-l mai lase singur vreodata…

Atunci si-a reconfigurat Universul si si-a dat seama ca, pe cat de confortabila si sigura pare lumea atunci cand mama si tata sunt acasa, pe atat de nesigur este totul atunci cand te scufunzi in singuratate.

Si am plans pentru el si i-am simtit durerea si i-am soptit, printre lacrimi:

“Scumpul meu copil, nu trebuie sa intelegi ce s-a intamplat atunci insa trebuie sa stii ca toti cei implicati au facut ce au putut si stiut mai bine. Acum poti sa traiesti durerea de a fi singur…si dupa ce o traiesti cu adevarat, poti sa uiti sa te mai intorci in acel loc…poti sa incepi sa-ti amintesti de bucuria jocului si de frumusetea de a fi copil, poti sa lasi pe cineva sa aiba grija de tine si poti sa te bucuri fara sa-ti fie frica ca se va intampla ceva rau.

Imi pare rau ca te-am lasat acolo. M-a durut prea tare. Si am preferat sa-mi gasesc alte ocupatii…Am preferat sa ma fac mare, sa pot avea grija de mine…si am uitat ca nu pot sa am pe de-a-ntregul grija de mine pana cand tu nu esti din nou parte din mine.

Acum ma intorc dupa tine, pentru ca in toti acesti ani am vazut cat de grea e viata fara tine. Ce obositor e sa te iei in serios atat de tare, asa cum fac oamenii mari sau nevoiti sa devina mari prea devreme…Ce dureros e sa nu te poti relaxa nici macar o secunda, pentru ca ti-e frica ca se va duce totul de rapa daca renunti la control o singura clipa…

Draga copile, e timpul sa te revendic din amintiri prafuite si distorsionate de prea multa durere…e timpul sa vii acasa si e timpul sa stii ca locul tau cel sigur de la sanul parintilor nu ti l-a luat si nu ti-l va lua nimeni. E timpul sa stii ca durerea ta a fost indreptatita, dar e timpul sa se transforme in altceva. E timpul sa iti iei din nou locul in viata mea si sa ne cream impreuna calea jucausa prin viata. E timpul ca plansul tau sa fie auzit. L-am auzit, in sfarsit. Am fost nevoita, pentru ca adultul din mine incepuse sa urle dupa tine…de dor…”

Ce vieti triste traim fara copilul din noi!

Dar preferam sa o facem, pentru ca e mult prea dureros sa ne intoarcem dupa el…la momentul cand, in ochisori lui cei frumosi, lumea s-a schimbat pentru totdeauna, atunci cand tot ce stia el ca e sigur si cald si prietenos si  are sens pe lumea asta s-a transformat intr-o mare si singura si muta disperare.

Acel moment este cel care ne-a facut viata atat de dureroasa…daca am gasi puterea sa rescriem cu iubire povestea acelui moment, am putea trai in mod sigur o alta viata.