libris.ro

[fusion_builder_container hundred_percent=”yes” overflow=”visible”][fusion_builder_row][fusion_builder_column type=”1_1″ background_position=”left top” background_color=”” border_size=”” border_color=”” border_style=”solid” spacing=”yes” background_image=”” background_repeat=”no-repeat” padding=”” margin_top=”0px” margin_bottom=”0px” class=”” id=”” animation_type=”” animation_speed=”0.3″ animation_direction=”left” hide_on_mobile=”no” center_content=”no” min_height=”none”]

feminism sau feminitate
feminism sau feminitate

Ceea ce vreau să semnalez prin acest articol este drama socială şi personală a femeii contemporane.

Tema feminismului a fost atât de mult în atenţia interesului public în ultimii ani, încât am uitat să vorbim despre feminitate. Am început să neglijăm mult prea mult drepturile feminităţii, fiind mult prea preocupaţi de drepturile feministe. Dreptul femeii de a fi, din când în când, slabă şi vulnerabilă, de a fi cea pe care bărbatul trebuie să o protejeze a dispărut, încet-încet, sufocat de nevoia feministă de a fi puternică, de a avea influentă şi de a nu avea nevoie de nimeni şi de nimic pentru a se simţi în siguranţă.

Scriind acest articol, mi-am pus întrebări precum:

Dincolo de ce limită nu mai avem nevoie de beneficiile feminismului? Care sunt consecinţele feminismului dus la extrem? Cât de mult ne îndepărtăm ca femei de esenţa a ceea ce trebuie să fim cu adevărat, cedând presiunilor sociale din ce în ce mai axate pe emanciparea femeii? Cât de mult are de suferit instituţia căsătoriei datorită unui feminism exagerat? Cât de mult suferim noi, ca femei, de boala unei identităţi scindate între ceea ce trebuie să fim în mediul social şi de business şi ceea ce tânjim să fim în mediul familial sau intim? Iată doar câteva din întrebările care stau la baza acestui articol si la care stiu că, oricât voi încerca, îmi va fi greu să găsesc un răspuns.

Aş vrea însă să-mi clarific poziţia, încă de la început: nu vreau, sub nicio formă, să contest importanţa mişcării feministe în istorie. Sunt pe deplin conştientă că, fără această mişcare, poate nu aş fi avut niciodată ocazia să-mi pot exprima în mod liber părerile în acest articol. Cred însă că orice curent social dus la extrem are un punct de cotitură, dincolo de care poate deveni periculos. Si mai cred că, în societăţile moderne, suntem deja în acest punct de cotitură în privinţa feminismului.

În ultimii ani, mass-media ne prezintă din ce în ce mai insistent o colecţie de femei de succes, contribuind la crearea unui model social al femeii puternice, alimentat de frustrările feministe adunate în inconştientul colectiv timp de secole.

Ne-am bătut atât de mult pentru drepturile noastre, dorindu-ne să fim egale cu bărbaţii şi tânjind după ziua în care între bărbaţi şi femei nu va mai exista nicio diferenţă. Ceea ce s-a trecut cu vederea a fost însă următorul lucru: a pune semnul egal între două lucruri fundamental diferite, destinate, în fapt, a fi complementare şi nu în competiţie, este un lucru cel puţin absurd.

Părerea mea despre egalitatea dintre sexe este următoarea: femeile nu vor putea fi niciodată egale cu bărbaţii, pentru că între cele două sexe nu poate fi vorba despre egalitate.

Esenţa celor două sexe este fundamental diferită. Femeia este natura vulnerabilă, fragilă şi care are nevoie de protecţie, iar bărbatul este puterea, acţiunea, stabilitatea şi echilibrul. Atât principiul masculin, cât şi cel feminin se pot valoriza la maxim doar unul prin celălalt. Această schemă de bază, pe care o avem cu toţii în minte atunci când ne gândim la familia ideală, aceea în care bărbatul protejează şi femeia se lasă protejată este un model arhetipal care lucrează în inconştientul nostru. Undeva, în structurile psihicului nostru, se află această convingere conform căreia ştim că numai în acest fel instituţia familiei poate rezista şi viaţa poate merge mai departe: bărbatul fiind factorul tampon între mediul exterior şi cadrul intim al familiei, iar femeia ocupându-se de buna funcţionare a căminului şi de starea de bine a celor care locuiesc în el. În interiorul fiecărei femei se află, din ce în ce mai ascunsă sub masca rolurilor sociale însă, femeia-mamă şi soţie care vrea să aibă energia necesară pentru a se ocupa de echilibrul fizic, psihic şi spiritual al familiei.

Cum pot face însă acest lucru femeile care muncesc 12 ore pe zi pentru a-şi câştiga independenţa şi a valora ceva prin ele însele si nu prin prisma bărbatului cu care îsi împart viata? Cum poate o femeie găsi echilibrul între autoafirmarea la care o împinge curentul feminist care a luat atâta amploare şi exprimarea feminităţii sale, prin rolul de femeie, de soţie şi de mamă? Si cum poate o femeie renunţa la cariera şi independenţa sa financiară, când instabilitatea socială şi familială care se manifestă din ce în ce mai mult în societatea modernă o poate pune, în orice moment, în faţa situaţiei de a se descurca singură?

Cât de femei mai putem fi, între presiunea feminismului, care cere ca femeia să însemne ceva în plan social si să realizeze ceva prin ea însăşi şi presiunea feminităţii, care îşi cere şi ea dreptul la exprimare şi la manifestare, ca energie creatoare, care dă viaţă şi care asigură echilibrul în sânul familiei? Cât de dramatică poate fi, uneori, această scindare? Cum putem împăca ambele laturi, fără să negăm vreuna din ele, pentru că ambele pot contribui la împlinirea noastră ca persoane independente şi autentice, în plan personal si social?

Doar simplul fapt că ne punem aceste întrebări ne demonstrează faptul că am străbătut cale lungă de la apariţia cărţii care a reprezentat manifestul feminismului în SUA: „The Feminine Mystique” a lui Betty Friedan. În această carte se vorbeşte despre promovarea, pe scară largă în SUA jumătăţii de secol XX, a stereotipului femeii care se poate împlini doar prin familie. Acest curent de opinie a stârnit un val extins de reacţii din partea femeilor din anii 1950-1960, care erau profund nefericite, în ciuda faptului ca trăiau în confort material şi aveau o viaţa de familie împlinită. Friedan declară, în cartea ei: „Nu mai putem ignora vocea din interiorul femeii care spune <Vreau ceva mai mult decât pe soţul meu, copiii nostri şi casa noastră.>”

Friedan aminteşte de feminismul american timpuriu care a asigurat femeilor drepturi importante precum educaţia, dreptul de a urma o carieră şi dreptul de vot. Însă, în anii 1940-1960 chiar şi educaţia era de aşa natură încât, în şcolile de fete, se vorbea doar despre căsătorie, familie şi alte subiecte fără potenţial de tulburare a echilibrului social. Important este si faptul că incertitudinile şi fricile din timpul celui de-al doilea război mondial şi din timpul războiului rece i-a făcut pe americani să tânjească după confortul faptului de a fi acasă, aşa că au creat o imagine idealizată a tatălui care caştigă bani şi a femeii care are grijă de casă.

În această lucrare se discută şi despre piramida lui Maslow, sugerându-se că femeile sunt blocate la nivelul de bază, aşteptându-se de la ele să-şi găsească identitatea doar prin rolul său sexual. Femeile au nevoie însă să facă ceva semnificativ în egală măsură ca şi bărbaţii, pentru a obtine autovalidare si autoactualizare, cel mai înalt nivel în piramida nevoilor.

Sunt de acord cu tot ceea ce spune Friedan. Da, avem nevoie ca femei să facem ceva semnificativ în viaţă şi avem nevoie de activităţi care să contrabalanseze rolul înnăscut de mama şi de soţie. Da, avem nevoie de o carieră prin care să ne exprimăm şi să ne câstigăm independenţa, atât din punct de vedere financiar, cât si psihic. Însă până unde putem merge cu implicarea în aceste activităti? Care este echilibrul între carieră şi viaţa de familie? Dincolo de ce punct începem să pierdem noţiunea echilibrului? Oare nu avem nevoie de carieră doar ca pe un punct de sprijin, care să ne ajute, într-un mod echilibrat şi feminin, să ne exprimăm darul pe care îl putem aduce societăţii, fără să facem din asta un motiv de competiţie şi de masculinizare forţată a ceea ce suntem ca femei? Oare nu cumva obsesia carierei nu este altceva decât o „minciună feministă”?

Am ajuns să trăim vremurile în care femeile cu cariere strălucite şi, eventual, foarte mulţi bani, sunt la fel de nefericite ca cele din anii ‘50 pentru ca au fost nevoite să excludă, din nou, o parte esenţială din menirea lor în viată şi din ceea ce sunt ele: de data aceasta, nevoia de a-şi întemeia o familie sau grija faţă de familie, atunci când există una. Care este calea de mijloc între nefericirea femeii anilor ‘50 şi nefericirea femeii anilor 2000? Oare o reîntoarcere înspre valorile feminitătii si o reinterpretare a feminismului? Oare o reconsiderare a ideii de familie ca „celulă de bază a societătii”- o formulare care este deja considerată atât de clişeistică încât stârneste dispret?

Cât de mult dăunează familiei acest tipar feminist conform căruia femeile trebuie să aibă, cu orice pret, o carieră de succes? O spun statisticile, care ne demonstrează cât de mult a şubrezit feminismul instituţia familiei. În ultimii ani, în America, numărul cuplurilor căsătorite şi cu copii a scăzut la jumătate, de la 50% până la 25 %. Rata căsătoriilor a scăzut cu 30% din 1970, iar rata divorţurilor a crescut cu 40%. Rata fertilităţii a scăzut la jumătate. Oare ar trebui să ne dea de gândit faptul că din ce în ce mai multe femei cu studii superioare amână naşterea copiilor în beneficiul vieţii profesionale? În America, acest trend şi-a cunoscut punctul maxim la sfârşitul anilor 1990, când 30% dintre femeile cu studii superioare nu aveau copii, conform cercetătorilor de la Universitatea din Ohio. Se pare însă că, în decada dintre 1998 şi 2008, noile statistici arată că procentajul a scăzut la 25%. Strigătul feminităţii pare că se face din ce în ce mai auzit.

Aşadar, în opinia mea, drama femeii contemporane este aceea de a trebui sa se împartă între viaţa de familie, rolul de soţie, de mamă, de femeie şi rolul de şefă, de angajată, de femeie care trebuie să-şi îndeplinească „task-urile”, să meargă la „meeting-uri”, să participe la şedinţe, la videoconferinţe şi să stea peste program ca să demonstreze că poate.

În faţa subalternilor bărbaţi, în faţa soţului, în faţa societăţii, ea trebuie să poată. Trebuie să fie cea independentă, cea eficientă, cea care se descurcă în orice situaţie. Cea care nu are nevoie de niciun sprijin. Cea care nici nu concepe ca un bărbat să fie mai puternic decât ea. Cea care şi-a ascuns atât de mult vulnerabilitatea si feminitatea încât nu mai ştie să fie altfel. Cea în faţa căreia bărbaţii se simt demasculinizaţi dintr-o singură privire. Femeia fantastică, femeia care-şi smulge bucăţele din ea ca să poată face faţă presiunilor care există, asupra ei, din toate direcţiile.

Cred că o astfel de femeie nu are viitor. Si mai vreau să cred în capacitatea feminină de regenerare şi de reinventare. Sper să avem puterea ca, în timp, să reinventăm feminitatea, prin prisma şi cu ajutorul beneficiilor feminismului. Să ne cunoastem locul, atât în familie cât şi în societate, din care să putem aduce contribuţia noastră suavă, delicată, neforţată, lipsită de orice stridentă sau exhibitionism si tocmai de aceea extrem de semnificativă.

Sunt constientă de faptul că acest articol este plin de întrebări cărora nu le-am putut găsi răspuns. Acest lucru se întâmplă si pentru că, la nivelul constiintei colective, nu avem încă aceste raspunsuri. Însă cred că este important ca aceste întrebări să primească o voce. Acesta a fost scopul articolului de fata.

Bibliografie:

Friedan, Betty, The Feminine Mystique, W.W Norton &Company, Inc., 2001
Hakow, Henry, Feminismul și noua ordine mondială, editura Meteor Press, 2012[/fusion_builder_column][/fusion_builder_row][/fusion_builder_container]

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here