libris.ro

Ascunzând adevăruri, energii, emoții și bucățele de suflet de ceilalți și mai ales de noi înșine, le facem loc și mai mult să se imprime în câmpul nostru și să țipe prin noi.

Le dăm spațiu și mai mult în noi, fără să fim conștienți de asta. E ca și cum spunem – Nu am curajul să spun lucrurilor pe nume, dar sper că se vede cât de tare urlă ele prin mine.

Orice nu spunem țipă. Orice nu ne asumăm, ne ia din energie. Orice ne chinuim să ascundem, devine din ce în ce mai evident.

Devenim cu atât mai ușor de citit cu cât nu vrem să lăsăm lucruri să se vadă.

Când nu spunem ce avem de spus, corpul nostru începe să spună în locul nostru.
Când nu facem ce avem de făcut, inima noastră începe să doară.
Când amânăm să fim cine suntem, sufletul nostru se contorsionează în fiecare zi.
Când lăsăm de la noi în fiecare zi doar de dragul obișnuinței, creștem  în noi otrava curată numită furie fără voce.
Când ne e prea teamă să ne uităm în interior și să exprimăm prin cuvinte ce găsim acolo, atunci tot interiorul nostru începe să vorbească de la sine.

Evidența din spatele ascunzișurilor

Și toate astea devin la un moment dat atât de evidente, încât e clar: tot ce nu spunem, se aude altfel. Simțindu-se, văzându-se, exprimându-se în milioane de alte moduri de care nici nu suntem conștienți, fiind prea preocupați să ascundem ce nu vrem să se audă.

Și atunci devine evident – e momentul să lăsăm vocea din interior să se audă.  Chiar dacă nu știm cum sună și e prima dată când o auzim.

Chiar dacă e prea dureros să auzim pentru prima dată ceva pentru care până în acel moment nu am avut urechi. Atunci vom ști că nu mai avem altă opțiune. Și vom învăța să lăsăm să ne crească urechi în inimă pentru tot ce nu am lăsat glasul să exprime.

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here