copilul care a uitat ca e copil
Vindecare si autovindecare

Copilul care a uitat ca e copil…

Exista momente in care viata “ne determina” sa ne uitam rolurile.

Asa apar copiii care cred ca umerii lor fragili par mai puternici decat sunt in realitate. Ei incearca sa poarte povara de pe un umar pe celalalt, sperand ca acest balans sa-i determine sa o duca pana la capat.

Desi le este atat de greu, ei duc in continuare o greutate care ii cocoseaza, fara a constientiza ca acesta nu este scopul lor, fara a-si da seama ca nu acesta este lucrul care se vrea de la ei.

Poate ca dintr-o iubire prea mare si gresit directionata, alegem sa ne asumam roluri care nu ne apartin, sfidand ordinea fireasca a lucrurilor. Copilul uita cat este de mic si incepe sa-si propuna teluri mari, mai mari decat fiinta lui. Dorinta lui nepotolita de salvare ajunge sa-l transforme treptat intr-o victima.

Copilul poate face asta la 5 ani, la 20 de ani sau chiar la 40 de ani.

Isi va imbraca hainele care nu i se potrivesc si va merge cu ele in lume. Hainele acelea vor fi atat de mari de el incat uneori cei din jur pot observa asta si-l vor intreba: “Nu ti-este frig in hainele acestea atat de largi?” sau “Nu ai vrea sa incerci totusi ceva pe masura ta?”. Masura, acesta este cuvantul.

Schimbandu-ne rolurile, ne uitam masura, ceea ce ne determina sa uitam ordinea fireasca a lucrurilor.

Incaltand pantofii mult mai mari, copilul va uita ca este copil. Cu toate acestea, piciorul nu ii va creste atunci cand va vrea el.

Dar cred ca si aceasta ordine isi va cere la un moment dat drepturile. Astfel, ea il va “obliga” pe fiecare sa se lepede de pielea care nu-i apartine si sa-si imbrace hainele care i se potrivesc.

Poate ca dincolo de aceasta suferinta, exista si o lectie de smerenie pe care copilul ar putea sa o invete. O umilinta care ii poate cuprinde fiinta pentru a-i arata ca el nu trebui sa schimbe nimic. Si mai ales, lucrul cel mai greu de acceptat, ca el nu poate sa schimbe nimic.

Desi credeam ca victima joaca un rol dureros, nici salvatorului nu-i lipsesc lacrimile. Din dorinta de a salva, el se poate transforma chiar in agresorul care revarsa furie deoarece steagul alb al impacarii intarzie sa apara. Fiind fata in fata cu incapacitatea lui de a schimba ceva, el poate trai o furie pe care numai orgoliul o poate intelege. Dar o data ce aceasta furie este consumata si inteleasa, la capatul ei se poate regasi o mult asteptata stare de impacare.

Nu cred ca avem de ce sa ne facem griji. Va exista un timp pentru toate. Cu siguranta aceasta ordine nu ne va permite sa fim prefacuti. Cu siguranta ne va aduce schimbarea abia in momentul in care o putem imbratisa cu adevarat. Poate ca pana atunci, copilul va purta in continuare aceleasi haine lalai si grele. Iar in momentul in care va constientiza cu adevarat cat este de mic, nu le va stramta si nici nu le va da unui croitor sa le faca mai mici. Le va da jos si se va indrepta catre dulapul plin de haine pe masura lui care asteapta sa fie deschis.

Voi ce “masura” purtati?

Mihaela Marinas

Mihaela Marinas scrie articole si lucreaza cu oamenii, atat individual cat si in grupuri, din dorinta de a-i insoti pe cei din jur in calatoria catre ceea ce sunt cu adevarat.

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.