elefant.ro

Cine esti tu fara durerea ta?

de Sarah Harvey

“Am uitat de bucurie. Am uitat de ras. Am uitat de zambetele dulci, de imbratisarile calde si dupa-amiezile de vara petrecute la terasa.

Am uitat de sentimentul avut atunci cand degetele mele danseaza prin briza.

Am uitat sa-mi las parul in jos si sa ma distrez.

Am uitat…

Am ajuns sa fiu foarte confortabila cu familiarul, in mica bula a suferintei mele – putin prea confortabil. De-a lungul anilor, lupta mea mi-a devenit cel mai apropiat aliat, iubitul meu, prietenul cel mai loial – un lup in haine de oaie si un dragon periculos care ma convinge ca ma tine in siguranta.

Dar nu ma tine in siguranta deloc. Ma tine blocata. Trista, singura si izolata.

Dar de cand imi amintesc, durerea, tristetea si anxietatea au fost acasa in interiorul meu. A fost locul cel mai sigur. Se simtea ca si cum ar fi fost singurul lucru din lume care m-ar putea iubi pentru ceea ce sunt – care nu m-ar respinge, care m-ar imbratisa atunci cand viata m-ar pune jos si care ar fi acolo cand altii nu m-ar vrea.

Asa ca, in fiecare zi, ma intind pe jos si las suferinta sa stea cu mine. Ma imprietenesc cu furia mea si las momentele de frica sa-mi conduca complet viata.

Ma simt atat de indreptatita. E ca si cum as spune: Nu am nevoie de nimeni si de nimic, pentru ca am durerea mea atotputernica.

Imi va tine de cald la noapte, corect?

Pare exagerat, dar se simte atat de adevarat.

Pentru ca am permis intentionat durerii sa-mi slefuiasca viata si a fost un proces profund transformational – suculent dincolo de cuvinte si inspirator dincolo de credinte – insa durerea mea a inceput sa acapareze tot.

Se afla in tot ce fac si in orice decizie mica pe care o iau.

Frica este de jur imprejurul meu ca niste gandaci – aducand la suprafata amintiri, spunandu-mi ce sa fac si cum sa fac – iar eu ascult. Inghet. Fug. Ma inchid. Critica de sine editeaza cuvintele pe care vreau sa le spun si ma forteaza sa raman in prezent intr-un mod politicos. Dezgustul de sine ma tine la pamant si ma loveste atunci cand nu sunt atenta. Si nu am terminat – lupta cu durerea mea este un alt mod de a ma apleca in fata ei ca in fata unui Dumnezeu si sa-i ofer hrana.

Fiecare zi este ca o batalie epica pentru supravietuire, de cand imi amintesc.

Cine esti TU? Cine suntem noi?

Dar este ceva nou care apare acum.

O dulceata.

O respiratie.

Un simt visceral al relaxarii care imi locuieste corpul, cand sunt suficient de curajoasa sa permit asta.

Aerul din jurul meu isi schimba consistenta si miroase acum a prezenta si speranta. Nu pot decat sa zambesc pe masura ce respir in inceputurile palpabile ale unei vieti diferite – bazate pe dragoste, iubire si inspiratie mai degraba decat frica. O viata construita pe bucurie si posibilitati divine, mai degraba decat pe nevoia constanta de a lupta impotriva a ceva, a cuiva, a oricui – in special impotriva mea.

Dar da, este ceva nou care apare acum, din adancurile intunericului.

Este crud si socant.

Sunt eu.

Cea reala, miezul meu suculent.

Se simte uimitor, pentru ca uitasem ca exist. Uitasem ca sunt mai mult decat diferitele faze de stres si de disconfort prin care trec. Am uitat ca sunt mai mult decat durerea mea. Am uitat sa ma uit in oglinda si sa ma intreb: “Cine esti tu?”

Am uitat.

Intr-un anumit punct, m-am topit intr-o profunda disperare si am devenit suferinta mea. Am renuntat sa ma bucur de viata si sa savurez frumusetea. Am devenit lacrimile pe care le-am plans. Am devenit frangerea de inima. Am devenit agonia si mizeria.

Si acum – chiar acum, pe masura ce dau drumul, pe masura ce eliberez aceste poveri in briza de dupa-amiaza, acum expir si realizez ca nu am avut neaparata nevoie sa ma agat de durerea mea in felul asta si ma intreb:

Cine sunt fara durerea mea?

Pentru ca sincer nu am nicio idee, dar mi-ar placea sa aflu. Simplul gand aprinde in mine cea mai delicioasa curiozitate.

Pentru ca refuz sa depind de faptul ca tot ce ma sustine este lupta. Refuz sa ma sprijin pe fricile mele si bucatile mele sparte ca si cum sunt singurele lucruri care ma vor iubi, ca si cum ar fi singurele lucruri din lume care nu ma vor mai respinge.

Sunt mult mai mult decat atat. Si tu.

Cine sunt fara durerea mea? Cine esti tu fara durerea ta?

Ce gand spumos si terifiant.

Pentru ca indiferent cat de deziluzionati ne-am putea simti – nu suntem nefericirea noastra.

Niciodata nu am fost.

Nu suntem doar colectii haotice de tristete si suferinta – muzee marete care colectioneaza traumele care ni se intampla. Nu suntem panica. Nu suntem durere. Nu suntem circumstantele care candva pareau sa ne incapsuleze complet. Nu suntem amintirile terifiante in care parea ca nimic nu va mai fi OK vreodata.

Suntem mult mai mult decat atat.

Si da, este minunat, curajos si necesar sa onoram acea durere. Dar trebuie sa recunoastem ca suntem mult mai mult decat acea durere.

Cine esti tu fara durerea ta?

Suntem praf de stele. Speranta. Rezilienta. Creativitate care ne curge prin vene si care urmeaza sa se verse pe panza vietii.

Suntem spirit. Suntem suflet. Suntem scantei divine de lumina electrica si posibilitati infinite.

Suntem frumusete alchimica misterioasa, asteptand sa fim descoperiti sub luna plina, ca cel mai frumos cadou de aniversare din viata noastra.

Suntem visul minunat in care am incetat sa mai credem.

Suntem adevar. Suntem iubire. Suntem conexiune.

Cine suntem fara durerea noastra? Absolut orice vrem sa fim.

Tot ce am fost vreodata – liberi, puternici si umani – imperfecti, dar minunati dincolo de orice inchipuire.

Cand te agati atat de tare de propria suferinta, cand intunericul devine intreaga ta identitate, intregul existentei tale, cand nu iti poti aminti cum se simte sa nu doara, exact atunci este timpul sa te intrebi cine esti cu adevarat, sa smulgi patura de siguranta a durerii tale vechi si familiare, din mainile care se agata de ea si sa fii lasat gol in frumusetea simpla a sufletului tau.

Sa ne reamintim acum cum este sa zambesti simplu. Sa savurezi un moment simplu. Sa ne reamintim cine suntem, cu toate poverile pe care le-am carat. Sa ne reamintim frumusetea goala si palpitanta a existentei noastre.”

Sursa: elephantjournal.com

 

4 COMENTARII

  1. Buna Mihaela, timpul acestei intrebari a ajuns si la mine. Raspunsurile sunt in mine, in tine, in noi toti. Multumesc ca imi reamintesti cine sunt . Te imbratisez. Elena

  2. Mi-ai amintit de Cine esti tu fara povestea ta? Byron Katie. Probabil ca si durerea, ca si povestea, ne dau impresia unei identitati. Asa cum foarte bine a constatat Viktor Frankl, omul are nevoie sa gaseasca sau sa dea un sens vietii si/sau durerii si pana nu-l gasim ne complacem in acceptarea durerii sau ne luptam cu lipsa sensului.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here