O data cu trecerea timpului, ne-am obisnuit sa surprindem ” statusuri “despre viata.
Ne-am obisnuit sa primim si sa oferim o serie de indicatii pe care tot noi hotaram daca le respectam sau nu. Cu alte cuvinte, ne-am obisnuit sa ne conturam experienta pe care dorim sa o traim.
Ce se intampla insa in momentul in care simtim ca scenariul pe care il traim nu mai contine cuvintele pe care le foloseam altadata? Ce se intampla cand observam ca din personajul curajos care eram la inceputul drumului ne-am transformat intr-un personaj apatic pe care l-am putea plasa intr-un plan secund? Ce se intampla cand observam ca experienta pe care o traim in acest moment este departe de a fi cea la care aspiram?
Oare acest lucru inseamna ca am dat gres? Ca am esuat si ca nu mai avem dreptul la o a doua sansa? Sau pur si simplu ne indeamna sa revenim la o intrebare mai veche decat gandurile noastre: Ce inseamna o viata traita?
Desigur ca raspunsurile vor rasari de pretudindeni. Unii vor spune ca vom trai cu adevarat daca vom avea parte de sanatate. Multi nu-si vor putea imagina nicio alta zi fara mangaierea partenerului lor. In schimb, altii si-ar incredinta viata ascensiunii in cariera.
Poate ca asa am fost creati. Sa alergam dupa un scop crezand ca acela ne va oferi o implinire de nedescris. Sau poate ca asa am fost creati. Sa alergam dupa un scop pentru a vedea ca realizarea lui ne va conduce intotdeauna catre un altul, ceea ce va purta amprenta unei insatisfactii permanente.
Si cu siguranta fiecare dintre acesti oameni isi va da cuvantul in fata celorlalti.
Fiecare isi va oferi “viata” drept exemplul pe care il poate oferi celalalt. Insa atunci cand facem acest lucru uitam ca linistea pe care noi o resimtim poate fi motiv de tulburare pentru ceilalti. Uitam ca ceea ce noua ne aduce zambetul pe buze poate reprezenta motivul intristarii fiintei de langa noi. Uitam ca ritmul nostru nu va putea fi niciodata identic cu al celorlalti. In cel mai bun caz, ne putem intalni pentru a ne zambi incurajator, dupa care fiecare isi va continua drumul.
Si atunci nu ne ramane decat sa stam de vorba cu noi insine. Si atunci, in acele momente in care comparatia pare sa fie infipta cu cele mai aspre cuie in sufletul nostru, ar trebui sa ne intrebam (doar pe noi insine): Ce ma face cu adevarat fericit?
Si tot ce ne ramane este sinceritatea.
Ne simtim fericiti atunci cand apar tot mai multe oportunitati de a face bani? Ne simtim bine in solitudine sau in cel mai aglomerat club? Ochii ni se umezesc a fericire atunci cand traim in sanul familiei noastre sau atunci cand pornim independenti pe un drum? Ne plac copiii atat de mult incat am da jos straiele de adulti pentru a ne crea persoanje din plastilina sau nu am renunta nici in ruptul capului la imaginea senzuala oferita de tocurile abia cumparate?
La urma urmei, alegerea noastra nu va purta povara binelui si a raului. Va fi pur si simplu alegerea noastra. Cea care ne va face fericiti. Cea care ne va determina sa afirmam: “Da, imi traiesc viata exact asacum imi doresc”.
De multe ori, ma imaginez traind intr-un sat linistit de munte. Aud latratul cainilor si simt ori de cate ori vreau iarba sub talpile mele. Nu este nevoie sa parcurg kilometri intregi cu metroul pentru a ajunge intr-un loc cu verdeata. Si privesc ore intregi apusul soarelui fara a ma gandi ca trebuie sa ajung undeva. Poate, candva, va voi scrie din acest sat…
Andreea
