Spiritualitate

Sa nu pierdem timpul…

sa-nu-pierdem-timpul
sa-nu-pierdem-timpul

Am facut ceva cursuri de dezvoltare personala la viata mea si am simtit stringent necesitatea schimbarii.

Simteam profund cum de mine depinde sa ma mentin conectata la adevarata viata. Intuiam ca vin din spate de tot si ca de data asta imi propusesem ceva maret … desi, pe constiinta mea se asezase deja un strat gros de praf cosmic.

Imi ceream de la EL dreptul la plenitudinea vietii, la timpul de dimineata, la plenitudine fata de care simteam ca undeva, pe parcursul generatiilor trecute,  am gresit sau am fost neglijenta.

In baza cererii mele, Dumnezeu imi pusese tot la dispozitie: tara potrivita, parintii perfecti si mediul ideal de conflict/suferinta in care sa imi pot netezi colturile, mai degraba decat sa ma plang sau sa cred ca sunt nedreptatita … si bajbaind m-am pus pe treaba. Dar de unde trebuia sa incep?!

Cu mult entuziasm si discernamant zero, am cazut in capcana maestrilor care spuneau ca nu e nimic greu, ca cel mai simplu lucru este sa fii iluminat sau mantuit, ca starea de a fi oricum E! Si pentru o oarecare perioada m-am culcat pe o ureche asteptand sa mi se petreaca si mie miracolul  pentru producerea caruia imi manifestasem intentia. Vroiam sa fiu fericita!

Am incercat sa-mi maresc viteza de reactie la schimbare si m-am trezit ca ma chema soptit o carte din bilbioteca unui prieten (Poonja – “Doar ramai tacut”). Am citit-o pe nerasuflate si trei zile am stat cu ea si cu “aha”-urile mele revelatoare. Pentru acele zile am simtit ca m-am iluminat … dar doar atat a tinut , trei zile.

Insa ceva care apare si apoi dispare este resimtit de suflet cu adanca frustrare. Depinde pentru fiecare in parte.

Incepusem sa  vad tot mai clar ca fara efortul meu constant si fara daruirea mea clipa de clipa pentru binele spiritual pe care mi-l doream, fara momentul maturizarii interioare cand ar fi trebuit sa fiu total responsabila, nu pot realiza nimic de durata.

In fine … cert este ca, precum Scrat (din “Ice Age”) care alearga sa scape din stransoarea celor doi ghetari care se apropie cu rapiditate (asta … dupa ce a declansat calamitatea ”intamplator” de dragul unei ghinde) si eu,  cu ochii bulbucati de efort incercam sa fug de trecut dosindu-l adanc in subconstient aplicand eticheta: “daca nu ma uit la el o sa moara de foame si nu o sa ma mai deranjeze”.

La un moment dat lucrurile s-au inflamat atat de puternic incat nu m-am mai putut preface (si asta fara sa stiu) ca sunt spirituala. Ultima picatura statuta de “merge si asa” se scursese deja  de la penultima generatie catre mine iar eu eram creatia ei.

Cu tot respectul pentru  stramosi pot sa spun ca avem de lucru! Fiecare dintre ei a facut tot ce a putut. Nu ne putem baza pe mosteniri de caracter (tare/ slab, pierzator/invingator) si nici pe traditonala educatie frumoasa si mai ales nu putem sa ne multumim cu raspunsuri gasite in carti. De cate ori sa imi repet?! Sunt trairile si realizarile lor, ale celor care au scris cartile, nu ale mele si pe mine asta nu ma incalzeste cu nimic. De cate ori sa imi repet ca citirea Luceafarului nu ma face sa fiu un Eminescu si ascultarea unei opere nu ma transforma in Enescu? Astept si ma pregatesc cu emotie pentru momentul in care imi voi scrie eu OPERA mea.

Astfel s-a conturat a doua mare capcana a mea …. aceea in care am apreciat mai mult realizarile celorlalti si mai putin operele sufletului meu, opere mici care in final ar putea scrie o opera mai mare… cel putin asa sper.

Cu siguranta ca fiecare creatie mica a sufletului nostru poate echivala cu un moment de respect si multumire inchinat lui Dumnezeu si este ceva nesanatos in a aprecia in afara mai mult decat in interior.

Nu de putine ori m-am surprins acoperita pana peste cap de evlavie fata de ascetii care reusisera in viata lor spirituala si traiam cu sentimentul uitarii de sine, a propriilor reusite.  Cum as fi putut creste daca atentia mea era indreptata doar catre ei!? Cu ce va mai pot eu ajuta, ascetilor? La ce v-ar mai folosi respectul meu cand voi ati ajuns deja la impliniri nebanuite? Voi nu aveti nevoie de consideratia nimanui, iar eu in acest timp petrecut in admiratia pentru voi m-am simtit furata. Ar fi fost mai bine sa va caut in mine si nu prin carti sau prin icoane. M-am simtit usor tradata cand am realizat ca voi nu aveti nevoie de recunoasterea nimanui.

Sa ma asum asa “nemareata” cum sunt,  fara sa imi fie frica, sa fiu constienta cat pot de mult sau macar sa incerc, sa nu irosesc timpul pretios cu vorbe care nu pot crea sau mangaia, sa ma  dezvat de cutume care ma fac sa ma simt penibil si sa imi spun adevarul chiar cu pretul umilintei uneori, acestea ar fi mult mai productive pentru mine.

Un singur moment de onestitate profunda pe zi … ce ma costa?! Poate doar toata stima falsa de sine?

.. si astfel a apus “era” puterii cartilor cu subiect spiritual asupra mea.

A treia mare capcana a fost legata de notiunea de pacat. Am refuzat cu tot sufletul sa cred ca exista pacat … Nu vedeam in acest concept decat ceva cu care se etichetau anumite actiuni ale oamenilor, cuprinse clar si specific in cartile bisericesti. Mi-am dorit sa inteleg daca exista sau nu si sub ce forma.

Asa ca am citit multa literatura crestina pana sa inteleg ca notiunea de pacat este sinonima cu notiunea de adevar. A fost cel mai mare “bingo” al meu din ultimii ani. Nu fusese clar dar acum devenise limpede. Cand suntem in adevar sovaiala dispare si orice pacat are la baza, de fapt, un neadevar. Nu atat actiunea in sine defineste pacatul, ci mai ales gandul pacalitor al propriilor stari sufletesti, sau cum spunea Sf.Maxim Marturisitorul – “pacatul este intrebuintarea gresita a ideilor, careia ii urmeaza reaua intrebuintare a lucrurilor.”

Si cu riscul sa fiu catalogata rautacioasa, dar este doar o consecinta a deductiei, noi, suntem o suma de mai multe neadevaruri(neutenticitati) mai mari sau mai mici (sau idei intrebuintate gresit, sau pacate), care se perpetueaza transgenerational si ne blocheaza viata.

Ca ne place sau nu, ne-ar ajuta foarte mult daca am recunoaste ca de multe ori pierdem timpul sau intrebuintam gresit informatia pe care o avem. Este normal sa vedem ca ceea ce stim nu ne poate salva si este umilitor, dar maret, sa constientizam incercarile esuate de a ne plasa mai sus decat suntem atunci cand nu suntem decat niste scolari.

Mi-as asuma copilaria (cu entuziasm cu tot) cu care am cautat pana la un moment dat , as mai “umbla” putin la rabdare si m-as lasa sa fiu doar o cerere constanta si vie catre Dumezeu … si atat.

Si imi doresc ce va doresc si voua: sa nu uitam nici o clipa unde suntem si sa nu pierdem timpul.

“Şederea noastră pe acest pământ nu se face de dragul şederii, ci ea este răstimpul dat nouă spre a face alegerea între bine şi rău, între adevăr şi minciună.”( Sf. Nicolae Velimirovici)

articol scris de Nicoleta, utilizator aimee.ro

Mihaela Marinas

Mihaela Marinas scrie articole si lucreaza cu oamenii, atat individual cat si in grupuri, din dorinta de a-i insoti pe cei din jur in calatoria catre ceea ce sunt cu adevarat.

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.