Oda nimicului incepe cam asa:

Alergatul face parte din procesul nostru de dezvoltare personala. Da, alergam, alergam, alergam…sarim peste obstacole, ne invartim in acelasi cerc, punem piedici, ajutam pe cineva sa se ridice deoarece a cazut in timp ce alerga si obosim brusc. Aveam impresia ca semnul maret pe care scrie SOSIRE e mai aproape, dar fara sa stim de ce, parca s-a indepartat. Of…ne mai oprim un pic, de data asta mergem mai incet…de data asta poate traim mai mult…

Si ma intreb:

De cate ori in timp ce alergam pe imprevizibila pista a vietii avem timp sa admiram si peisajul din jur?

Cand ati privit ultima oara culoarea ochilor oamenilor din tramvai in timp ce va indreptati spre serviciu? Cand ati ascultat linistea copacilor in timp ce va plimbati sau zumzetul ametitor al pasilor in timp ce se grabeau spre metrou?

Ne-am obisnuit atat de mult sa alergam incat am uitat sa stam pe loc. Si uneori e asa frumos sa stam pe loc. Putem sa stam intr-un picior, sa stam pe varfuri, chiar sa ne ghemuim. Cand stam pe loc, putem sa inchidem ochii si sa simtim viata care curge prin noi, cu alte cuvinte e cel mai potrivit moment sa ne interiorizam trairile si sa le dam drumul in fiinta noastra. Dar atunci cand alergam, nu putem inchide ochii. E imposibil, ne-am impiedica rapid si pana si sufletul nostru ar ajunge sa gafaie.

Fiecare zi a devenit atat de mareata pentru noi incat avem impresia ca nebifand toate liniutele din agenda atat de plina, ne ratam ziua. Fiecare zi e atat de agitata incat deseori uitam ca si ziua de azi nu e decat o copie a zilei de ieri. Nimicul despre care vreau sa va vorbesc poate sa il faca pe Azi diferit de Maine.

De o perioada incoace gasesc atat de multe lucruri pe care le-as imbunatati/schimba/accepta la propria persoana incat par sa ma duelez cu mine in fiecare zi. E ca si cum doua persoane vorbesc despre mine in fiecare zi si isi dau cu parerea asupra comportamentului meu. Vocile lor m-au obosit atat de tare pentru ca ma insotesc peste tot: la masa, la serviciu, la o intalnire, in timp ce dorm. Asa ca intr-o zi le-am spus ca cel putin pentru o perioada, nu am de gand sa le mai ascult.

Exista momente in care am putea pur si simplu sa ne simtim bine pentru ca parem cei mai banali oameni din Univers, in care ar trebui sa ne aplaudam pentru ca nu impresionam pe nimeni si pentru ca nu atragem atentia nimanui, in care am putea sa nu ne simtim vinovati pentru ca pe buzele noastre nu rasar cele mai potrivite cuvinte pentru o problema cu care un prieten se confrunta, in care sa ne simtim extraordinar pentru ca nu avem nimic de zis fata de un subiect atat de dezbatut de toata lumea, in care sa fim atat de firesti incat sa ne surpindem pe noi insine.

Traim intr-o lume in care oricine isi doreste atat de mult sa iasa in evidenta prin ,,acel ceva” incat uitam ca din nimic s-a nascut totul, incat uitam ca, de fapt, atunci cand parul nostru nu arata deloc perfect, cineva se indragosteste de noi, incat uitam ca atunci cand credem ca am facut cea mai mare gafa si avem impresia ca pamantul nu ne poate cuprinde rusinea pe care o simtim, cineva crede ca am dat dovada de cea mai mare originalitate, incat uitam ca atunci cand regretam ca am piedut o mare oportunitate din cauza timiditatii noastre, cineva ne ofera o alta tocmai pentru ca aceasta timiditate ne face atat de autentici.

Uitam ca momentele pe care le aduce nimicul sunt de fapt momentele in care ne deschidem si ne apropiem tot mai mult de propria fiinta. Asa ca data viitoare, inainte sa ne tonifiem muschii pentru o noua sesiune de alergat, am putea sa ne intrebam: ce imi aduce momentul static pe care il traiesc acum?

Andreea