Mă gândesc cu emoție la momentul în care Eternul Feminin se reîntâlnește cu Eternul Masculin, în diferitele lor corpuri.

Când are loc acel declic sonor, când răsar scânteile și se aprinde instantaneu dragostea, de orice fel, în timp ce înlăuntrul și în jurul celor doi prind viață legături pe care timpul nu le va șterge niciodată.

Căci eternul feminin nu are chip de femeie, așa cum nici cel masculin nu are chipul bărbatului. Sunt două principii, două arhetipuri atât de adânc înrădăcinate în subconștient, încât recunoști din prima instanță că au viață proprie, voință proprie și planuri proprii.

Când cele două se întâlnesc, dragostea depășește limitele terestrului. Dragostea își depășește limitele propriei definiții cunoscute și nu te poți gândi decât la fericirea celuilalt, în orice formă, decât la cum să dăruiești, fără să ceri nimic în schimb.

elefant.ro%20

Cel care așteaptă să se înalțe, laolaltă cu tine, învață imediat că ești acolo pentru a oferi. Căci masculinul dă, femininul primește. Unul este logos, unul este eros. Unul este rațiune, celălalt este simțire. Și reciproc.

Eternul feminin si Eternul masculin: iubire si libertate

O astfel de relație este menită să ofere libertate, mai presus de toate. O libertate a propriei minți, smucită blând din propria-i colivie. În libertate, nu există reproș, gelozie, invidie. 

Când cele două sunt unite pentru a completa o lecție sau o învățătură, nici cerul nu este limita.

Căci exaltarea simțită nu e nici dorință, nici joc de putere și control, e libertatea de a fi noi înșine, când cele două jumătăți se reunesc – dreapta cu stânga, sentimentul cu logica, oferirea și primirea.

Nu mai există opusurile.

Ce e mai frumos din toate emoțiile unei astfel de reîntâlniri atemporale? Sentimentul de reîntoarcere acasă

Apoi nevoia de a iubi. A femeii. A bărbatului. Dintr-un anumit punct, genul nu mai prezintă importanță. E imensă și nemărginită – nevoia de a iubi. Și reciproc. Și vine dintr-un sentiment difuz și străvechi de apartenență la un întreg.

Da, suntem ființe de sine stătătoare, da, putem supraviețui vieți întregi singuri. Însă căutarea aceluia care te completează în mod firesc nu se încheie decât atunci când se aude declicul, sfârâie aerul din jur, iar cel din plămâni nu mai ajunge. Și acolo e începutul unei minuni proprii și personale.

Nevoia ancestrală de a iubi și a fi iubit e scrisă cu caractere strălucitoare în fiecare moleculă a ființei noastre. Căci suntem Creați din dragoste, cu dragoste, pentru dragoste.

Un ciclu infinit, o ecuație perfectă, la baza căreia stă un singur element: iubirea. Iar momentul – ba nu – Momentul în care realizăm asta, înțelegem de unde pornește nevoia de a iubi. Eminescu a înțeles, Einstein a înțeles. Și noi suntem pe calea cea bună.

Articol scris de Anna Mureșan

LĂSAȚI UN MESAJ