[fusion_builder_container hundred_percent=”yes” overflow=”visible”][fusion_builder_row][fusion_builder_column type=”1_1″ background_position=”left top” background_color=”” border_size=”” border_color=”” border_style=”solid” spacing=”yes” background_image=”” background_repeat=”no-repeat” padding=”” margin_top=”0px” margin_bottom=”0px” class=”” id=”” animation_type=”” animation_speed=”0.3″ animation_direction=”left” hide_on_mobile=”no” center_content=”no” min_height=”none”]

cand-suntem-coplesiti-de-dor
cand-suntem-coplesiti-de-dor

Dumnezeu nu a fost deloc econom atunci cand ne-a lasat dorul pe Pamant.

Sunt atatea lucruri de care ni se face dor… Abia ce pleaca un om drag de langa noi ca il sunam brusc spunandu-i ca-i simtim lipsa. Sau ne privim in oglinda sperand sa gasim pe altcineva. Iar atunci cand nu mai avem posibilitatea de a face toate aceste lucruri, ne inchidem precum o floare a noptii pastrand in fiinta noastra cel mai mare gol. Tradus prin dor…

Dar Dumnezeu nu ne-a oferit si un tratament pentru dorul calator care ne poate infiora sufletele. Sau poate s-a gandit ca e datoria noastra sa gasim leacul acestei stari de nepastruns…

Eu nu am gasit antitodul dorului, insa ma tot intreb daca nu cumva el nu este altceva decat o negare continua a momentului prezent.

Ma intreb daca nu cumva el alunga omul de el insusi si daca nu il intoarce intr-un trecut pe care nu il poate percepe.

Cred ca dorul acesta are un zambet tare trist. Nostalgic, dar siret. Pentru ca el este cel care ne surprinde cu ochii larg deschisi si palmele in obraji atunci cand ar trebui sa dam cel mai mare randament la locul de munca. Si tot el este cel care ne indeamna sa cautam pe cineva dupa multi ani de zile cand ar trebui sa privim viitorul cu ochii limpezi. El ne poarta inainte si inapoi, precum leaganul pe care numai vantul il poate opri.

Cand suntem coplesiti de dor…poate ca ar trebui pur si simplu sa il traim. Asa cum ni se arata el: intens, patrunzator, transparent. Sa nu ii opunem rezistenta si nici sa il chemam mai mult decat trebuie in vietile noastre. Sa ii dam voie sa fie in preajma noastra atat cat este cazul si sa il lasam sa plece. Asa cum am face cu orice musafir din viata noastra…

Dar ce se intampla cu acel dor permanent pe care il resimtim atat de adanc, dar pe care nu il putem explica oricat de mult ne-am lasa ajutati de toate semnele care ar veni asupra noastra? Ce se intampla cu acel dor care nu are nume si pe care nu il putem corela cu niciun zambet, cu nicio mangaiere sau cu nicio privire calda? Cu acel dor interior de noi insine si de adevarat fiinta de care ne simtim atat de indepartati in anumite momente ale procesului nostru de dezvoltare personala? Ce ne facem cu acel dor fata de acea parte din sufletul nostru care striga la noi sa nu o mai neglijam si sa ii acordam atentia de care are nevoie?

Daca aflati raspunsul, scrieti-mi-l si mie…

Andreea

 [/fusion_builder_column][/fusion_builder_row][/fusion_builder_container]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here