elefant.ro
Am să vă vorbesc astăzi despre o experiență pe care am trăit-o acum câteva luni. Mi-a luat ceva timp să scriu despre ea, pentru că a fost una din cele mai provocatoare experiențe pe care le-am trăit.
 
Acum câteva luni, în America de Sud fiind, am fost invitată să parcurg un traseu montan spre o cascadă spectaculoasă. Privind în urmă, simt că am acceptat provocarea pentru că, de fapt, am primit o inițiere spirituală prin tot ce mi s-a întâmplat în această călătorie. O călătorie care a semănat, de mult prea multe ori, cu minunata călătorie a sufletelor noastre pe Pământ.
 
Am plecat la drum cu jumătate de inimă. Exact cum sunt convinsă că mulți dintre noi am acceptat viața pe Pământ atunci când am venit aici. Mai încurajată de alte suflete, de ghizi din alte dimensiuni sau de suflete dragi, mai convingându-mă singură că merită deși va fi greu, până la urmă spun Da călătoriei, așa cum am spus Da și acestei drumeții.

 

Fără să știu ce mă aștepta, împreună cu alte suflete dragi, spun Da unei zile de distracție și conectare cu natura. Și am pornit  în acest minunat traseu montan.  După aproximativ o oră, începe calvarul.  Și încep să mă observ:

Urăsc fiecare moment al urcării. Vreau să renunț la fiecare 5 minute. Sunt 33 de grade. E prea greu, e prea cald, vreau acasă. Vreau la umbră, la răcoare, la odihnă. Nu mai vreau suferință! Lupta internă devine atât de pregnantă, încât îmi ocupă fiecare celulă.

 
Toata mintea mea este prinsă într-o continuă gâlceavă cu mine însămi, prilej să scot la suprafață, la întreaga sa dimensiune, tendința permanentă de a fi extrem de dură cu mine : “Cine m-a pus să spun Da, de ce nu am renunțat la timp, ce-mi trebuia mie așa ceva, că așa fac mereu, etc.etc.”
 
Pierdută în dialogul interior plin de “iubire de sine”, îmi dau seama la un moment dat că îmi scapă printre degete toată frumusețea naturii care mă înconjoară. Nu văd nimic în jur decât propria-mi suferință. Da, m-am simțit de multe ori astfel în această viață. Observ tiparul și merg mai departe.


Mă doare fiecare centimentru de corp după mai puțin de o treime de traseu. Îmi iese în evidență greutatea de a fi complet în corp și de a fi complet prezentă aici și acum, în fiecare moment. La mai puțin de 2 km până la cascadă vreau să mă opresc. Însă toți cei din grup mă încurajează: “Ai parcurs atât de mult, mai e atât de puțin. Și va fi atât de frumos acolo, încât va merita.”

Aud ca prin vis vocile prietenilor mei. Da, uneori, când simți că nu mai poți, continui călătoria cu ajutorul celorlalți, îmi vine gândul salvator. Și mă ridic să continuu.
 
Îmi aduc aminte ca prin minune că mi-am luat Ipod-ul cu mine. Muzica, și de data asta, mă salvează. Îmi distrage atenția de la durere și îmi dă energia de a termina traseul până la cascadă.
 
Ajunsă acolo, simt imediat conexiunea pe care o pierdusem pe drum, sfâșiată de luptele mele interioare.  
 
 

Dar tot momentul este umbrit de faptul că știu ce mă așteaptă la întoarcere. Încă 4 ore de coborâre, de data asta. Un alt coșmar.
 
Încerc să țin cu mine energia portalului deschis la cascadă. Începem să coborâm.

Febra musculară începe deja să se facă simțită. Simt că-mi voi rupe picioarele la fiecare pas. Chinul devine din ce în ce mai mare. Încep să țip de furie. La fiecare porțiune de coborâre fac un atac de panică. Nu mă simt sigură pe picioarele mele. Nu mă simt susținută. Nu mă pot lăsa dusă, nu pot da drumul picioarelor, având certitudinea că voi fi în siguranță. Mi-e frică să ma abandonez.


Simt că îmi ies la suprafață, din celule și din ADN, toate programele de frică și control.

Pe ultimul kilometru, durerea fizică și psihică devine atât de mare, încât mă pune în genunchi. Încep să plâng, singură, ferindu-mă să las să izbucnească hohotele pe care le aveam în gât, de frică să nu-mi sperii colegul din față.

 

Stau în genunchi în inima mea în fața Divinității și îi vorbesc, așa cum i-am mai vorbit de nenumărate ori în viață. Acum e diferit însă. Acum am fost adusă în punctul cel mai de jos al epuizării pe care l-am simțit în ultimul timp. “Mă predau, mă abandonez. Renunț la luptă și la frică. Facă-se voia ta. Nu este cum vreau eu. Este cum vrei Tu.”

Plâng și mă rog. Și mă târăsc. Și devine mai ușor. Simt că sunt sprijinită să ajung la capăt. Îmi dau seama că atunci când te abandonezi cu adevărat ești susținut cu adevărat.

Ajunsă acasă, privesc la toate fotografiile scoase pe drum, pe tot parcursul traseului. Mă văd în fotografia de sub portalul deschis la cascadă. Explodând de bucurie, inundată de lumină.

 

 

 
Când am trăit atâta frumusețe? – mă întreb eu, legitim de altfel, pentru că tot ce simțisem pe drum fusese durere.  – În fiecare moment în care ai urlat de durere, de furie, de neputință – aud clar răspunsul.

 

Frumusețea a fost acolo în fiecare moment. La fel și bucuria. Așa cum ele sunt aici, în corp, în fiecare moment. Doar că, uneori, totul pare atât de greu. Cu siguranță însă, merită călătoria.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here