Daca ar fi sa ma gandesc la intrebarea suprema pe care mi-as adresa-o in ultima zi a vietii mele, cred ca ceea ce am exprimat in titlu s-ar distinge clar din noianul semnelor de intrebare cu care ne e dat, noua oamenilor, sa plecam dincolo.
Doar ca as pune totul la timpul trecut:
Cat mi-am permis sa traiesc cu adevarat din ceea ce am avut de trait? Cat am putut sa primesc din ceea ce mi s-a oferit? Cat am putut sa dau inapoi? Cat de mult m-am lasat traita cu adevarat? Cat de mult am inteles ca destinul inseamna o curgere continua de experiente, pe care nu trebuie decat sa le traiesti, in toata plenitudinea lor, asa cum vin catre tine?
In momentul in care am avut curajul sa-mi pun aceste intrebari, in sufletul meu s-a produs o miscare profund vindecatoare. Ceea ce am facut in acel moment a fost ca, alaturi de prietenul meu cel mai fidel, pe care il putem numi punctul ultim al vietii noastre sau, pe scurt, moartea, am mers inapoi pe firul vietii mele.
Pentru a dezgropa toata experienta netraita din mine, tot ceea ce nu mi-am permis sa traiesc, toata energia pe care am blocat-o, toate segmentele de viata neexploatate la maxim, toata viata pe care am mutilat-o si am omorat-o in mine. Tot ce am lasat sa se intepeneasca inauntrul meu si tot ceea ce nu am permis sa curga. Lucrurile de care m-am agatat, de teama ca le voi pierde. Lucrurile pe care nu le-am trait, de teama ca o sa ma doara. Lucrurile la care nu m-am uitat, de teama ca nu o sa mai fiu la fel. Lucrurile de care nu m-am lasat atinsa, de teama ca o sa ma sparg in bucati. Iar ceea ce s-a intamplat atunci a fost ca mi-am permis sa jelesc cu adevarat totul netrait din mine, totul pe jumatate mort in mine.
Si, ca dupa orice doliu dus pana la capat, in acel moment am inceput sa aud chemarea vietii care asteapta sa fie traita.
Este un loc atat de clocotitor, de neasteptat, de entuziast si de minunat din interiorul nostru, care asteapta sa fie lasat sa curga. Indiferent ce avem de facut in timpul unei zile, acel loc din noi este acolo, de cand deschidem ochii pana cand ii inchidem la loc, capabil si dornic sa ofere miez fiecarei secunde traite de noi intr-o zi.
Indiferent ca trecem prin durere sau fericire, acel punct din interiorul nostru ne ofera, in fiecare clipa, plenitudinea experientei traite, indiferent care ar fi acea experienta. Si, da, acum, dupa ce l-am regasit, pot spune cu maxima responsabilitate: acel loc din interiorul nostru este cel mai important lucru.
Poti pierde absolut tot in aceasta viata.Insa daca, in interiorul tau, exista acelpunct de sprijin bine construit, nu ai pierdut nimic din ceea ce conteaza cu adevarat pentru tine.
Iti pot spune un lucru insa: pe drum, poti simti o durere atat de mare cand faci acest foraj interior, incat vor exista momente in care vei prefera sa nu fi inceput niciodata.
Insa acesta este singurul mod prin care poti reveni si prin care te poti reda pe tine tie insuti, in felul cel mai autentic cu putinta. Si este singurul mod prin care poti trai, uneori grea iar alteori plina de provocari, insa cu adevarat plina.
Nu va pot oferi sfaturi de viata in cazul in care asta cautati. Nici lectii de viata si nici maxime despre viata.
In schimb, va las cu gandul ca poate multi dintre noi nu vom vrea sa platim acest pret pentru a simti ca traim din plin. Poate ca tot ceea ce ne vom dori va fi sa traim o viata linistita. Ceea ce imi doresc insa pentru fiecare din noi, indiferent de alegerea pe care o facem, este sa avem curajul sa ne intrebam, inainte de a ajunge in momentul in care nu vom mai putea face nimic, pe patul de moarte:
Cat mi-am permis sa iau din viata care a venit spre mine?
