experiment social cat de deschisi mai suntem sa vedem frumuseteaWashington Post a organizat in ianuarie 2007 un experiment social asupra perceptiei, gustului si prioritatilor oamenilor.
In statia metrou L’enfant Plaza din Washington, DC, intr-o zi friguroasa, un om cu o vioara a cantat sase piese de Bach timp de aproximativ o ora. In timpul acesta aproximativ 2000 de oameni au trecut prin acea statie, majoritatea in drum spre serviciu.
Iata mai jos o secventa filmata din acest experiment de dezvoltare personala:
Dupa vreo trei minute un om intre doua varste l-a observat si s-a oprit sa-l asculte pentru cateva secunde,
apoi a grabit pasul, manat probabil de programul sau strict.
Dupa 4 minute: violonistul a primit primul sau dolar… o femeie i l-a aruncat in palarie fara sa se opreasca.
Dupa 6 minute: un tanar se reazema de perete ca sa-l asculte, dupa care se uita la ceas si pleaca in trap usor spre peron.
Dupa 10 minute: un copil de 3 ani se opreste in fata muzicianului, dar maica-sa il trage grabita de hainuta. Copilul se mai opreste odata sa-l priveasca pe violonist, dar maica-sa il impinge nervoasa inainte, asa ca cei doi se misca, el inrorcand capul din cand in cand. Lucrul asta se repeta cu mai multi copii iar parintii ii imping de la spate, grabiti sa ajunga la treburile lor.
Dupa 45 minute: numai sase oameni s-au oprit sa-l asculte pentru cateva momente. Circa 20 au aruncat niste bani. Omul a colectat in total $32.
Dupa o ora: omul a terminat de cantat si s-a lasat tacerea. Nimeni nu l-a observat, nimeni nu l-a aplaudat…
Nimeni n-a remarcat, dar acesta era Joshua Bell, unul dintre cei mai buni muzicieni ai lumii. El a interpretat cateva din cele mai dificile piese scrise vreodata, pe o vioara estimata la $3,5 milioane. Cu cateva zile inainte, umpluse o sala de concerte din Boston. Valoarea medie a biletelor $100.
Problemele care s-au pus in acest experiment social:
– Intr-un loc nepotrivit, la o ora nepotrivita, suntem in stare sa percepem frumusetea?
– Ne oprim s-o admiram?
– Putem, oare, sa recunoastem talentul intr-un context neasteptat?
O concluzie posibila in urma acestui experiment, ar fi aceasta: daca nu avem cateva momente sa-l ascultam pe unul dintre cei mai buni solisti ai lumii cantand cea mai buna muzica scrisa vreodata pe unul din cele mai bune instrumente facute vreodata, oare de cat de multe alte lucruri, minunate, ne lipsim in existenta noastra?
Sau mai bine zis, la cate lucruri bune si frumoase suntem obligati sa renuntam / sa le ignoram atunci cand traim intr-o societate, sau un sistem social ca acela pe care il suportam acum cu greu?
Si cat de mult reusim sa le recunoastem valoarea celor din jur, si cat de mult au ei sansa sa ne recunoasca valoarea in ritmul nebun al vietii asa cum a ajuns sa fie ea astazi?
Caci nu atat individul cat sistemul social din care facem parte in aceste vremuri pare vinovat de rezultatul acestui experiment… sa nu uitam ca cei mai atrasi de sunetul viorii au fost copii care mai aveau un strop de inocenta…
