Gestionarea esecurilor

Orice esec este o raspantie. Un punct in care, daca ai noroc, te opresti si reevaluezi situatia. Daca nu ai noroc sa deschizi ochii la timp, e doar un punct invizibil de la care incepi sa te rostogolesti cu viteza mare spre un esec si mai dureros. Cred ca proverbul “Un necaz nu vine niciodata singur” a fost inventat de oamenii care nu s-au oprit la punctul de care vorbeam.

Bunica mea olteanca avea o vorba: drumul omului e presarat cu necazuri. Cred, acum, daca ma uit in urma, ca am avut parte si de un drum initiatic. Intr-o seara, bunicii mele i s-a facut foarte dor de fata ei cea mare, maritata in alt sat. De fapt, cam peste doua sate. Asa dor mistuitor i s-a facut, incat dimineata devreme la 5, a pregatit o bocceluta cu merinde de drum, m-a trezit si am pornit amandoua pe jos spre iesirea din sat.

N-am simtit drumul ala… ma simteam usoara, fericita de aventura… eram preocupata sa vad diverse pietre presarate in colbul care devenea din ce in ce mai auriu si fierbinte. Pe cele colturoase rau le ocoleam, ca imi strapungeau talpa subtire a sandalelor, dar pe cele netede le calcam uneori, alteori le ridicam in palma si le priveam, le mangaiam cu degetele si apoi le aruncam (de regula la marginea drumului, sa nu stea in calea vreunui drumet, mai ales a rotilor de carute…).

De pe acel drum am tinut minte urmatoarele: sentimentul de recunostinta fata de bunica ca m-a luat cu ea (cumva intelegeam privilegiul si faptul ca e ceva important pentru mine), iubirea din ochii ei, dorul de fata ei care o mana fara odihna pe sub soarele arzator, colbul auriu si pietrele pe care le intalneam si despre care vorbeam cu bunica mea si, sa nu uit, una dintre cele mai gustoase mese luate de mine vreodata: paine facuta in test cu branza, sub umbra unui copac de pe marginea drumului!

De cate ori ma gandesc la esecuri, ma gandesc si la acel drum, la pietrele pe care le–am intalnit pe el. Imi place sa cred ca am pastrat in mine fericirea de a fi pe drum, indiferent de pietrele intalnite. Ca si cum, indiferent de problemele cu care m-am confruntat, centrul meu a ramas linistit.

Unele esecuri m-au durut rau. Pana la os. La fel ca durerea provocata de pietrele ascutite. Altele mi-au provocat dureri care m-au sagetat scurt, cu rautate. La fel ca pietrele de care ma impiedicam cand privirea imi zabovea prea mult printre nori, incercand sa ghicesc formele norilor. Altele se intalneau cu picioarele mele numai cat sa imi aminteasca ca am avut noroc ca nu m-au ranit, cu ele radeam. Hahaha, ce bine ca nu m-am impiedicat! Pfiuu… mana aspra a bunicii imi sterge fruntea scaldata brusc de toate apele! Altele, micute, intrau in sandalele mele si, oricat ma incapatanam eu sa le ignor, tot trebuia sa ma opresc si sa le scot, sa imi mangai putin talpa julita…

Asa am invatat cum sa ma port cu esecurile. Important mereu a ramas faptul ca sunt pe drum. Atunci cand m-am ranit pana la sange intr-o piatra ascutita, intai mi-am acordat timp sa plang.

Am plans intotdeauna pana mi s-a facut rusine de mine. La mine, sentimentul de rusine care apare cand plang, e barometrul care imi indica ca am plans destul. Niciodata nu a aparut, de exempu, oboseala sau extenuarea inaintea rusinii. Asa ca plang pana mi-e rusine de mor de mine si de slabiciunea mea. Apoi ridic barbia si ma gandesc la ce si cum sa fac.

Uneori durerea e prea mare si e greu sa decid ce sa fac. Asa ca ma indepartez de sursa durerii. Las piatra insangerata in drum si merg inainte. Imi tin mintea ocupata, accept unele provocari pentru ca stiu ca numai asa imi trece durerea.

De curand mi-a fost furat laptopul. Am trecut senina pe langa un individ suspect care statea la usa biroului meu. La fel ca in copilarie cand urmaream norii si nu ma uitam pe unde merg (acum urmaream o idée in mintea mea, in paranteza fie spus). O piatra care m-a taxat scurt, cu rautate. Mi-au dat lacrimile. Dar scurt, de frustrare si furie. Mi-am strans buzele in timp ce ma zbateam sa aleg drumul corect: sa ma las prada durerii si deznadejdii ca munca mea de un an s-a dus pe apa sambetei sau sa o iau ca pe o provocare.

Mi-am amintit atunci de un trib, care isi cladea cu multa truda si ingeniozitate un stalp totemic. Cand il terminau, il daramau! Multa vreme n-am inteles semnificatia acestui gest. Procesul conta mai mult decat rezultatul! Bucuria de a construi, de a inventa, perfectiona, crea.

Unul dintre primele ganduri contradictorii a fost sa imi anulez toate cursurile si sa ma las mangaiata si consolata indelung pentru pierderea mea. Dar asta ar fi insemnat sa opresc stop-cadru acest esec. Sa ii fac rama si ma inchin la el, eu si toti cunoscutii mei. Asa ca a doua zi dimineata am intrat in sala de curs sa incep constructia noului meu stalp. Am facut un curs asa cum visam demult – la flipchart, fara suport video, relaxat, degajat, vibrant! Stiu ca nimic nu e intamplator.

Cred ca ii datorez hotului prospetimea si emotia vie a fiecarei zile de atunci incoace. Foamea cu care lucrez. Pasiunea de a face lucrurile bine, din mers, fara sa se vada efortul dublu. Am cel putin un prieten care se va minuna peste poate de optimismul meu. Dar pentru acest prieten, se va sti el care cand va citi, am o poveste:

In fiecare dimineata, in Africa se trezeste o gazela. Stie ca trebuie sa alerge mai repede decat cel mai rapid leu, caci altfel va fi omorata.

In fiecare dimineata, in Africa se trezeste un leu. Stie ca trebuie sa fie mai rapid decat cea mai lenta gazela, caci altfel va muri de foame.

Nu conteaza daca suntem lei sau gazele. Cand rasare soarele, ar fi bine sa o luam la fuga!

de Andreea Dragomir
Trainer