fata din tramvaiul 34 si pasarea colibri
Psihologie practica / Motivatie si succes

Fata din tramvaiul 34 si pasarea colibri

fata din tramvaiul 34 si pasarea colibri

fata din tramvaiul 34 si pasarea colibri

De obicei, peisajul din tramvaiul 34 este destul de sinistru: oameni tristi, oameni blazati, oameni saraci, oameni needucati, oameni agresivi s.a. De aceea, pentru mine, petrecerea celor 30 – 45 de minute cat dureaza drumul, se imparte intre muzica la casti si lectura, in functie de imprejurari si dispozitie.

Azi am avut o surpriza: cam in directia privirilor mele stateau doua fete care discutau intre ele. Mai corect spus, una mai mult asculta. Cealalta, povestea despre niste excursii ale ei pe bicicleta prin diverse parti, in special in Bulgaria.

De fapt, subiectul in sine nici nu conteaza prea mult, oricum am auzit partial si mai mult fara sa vreau ceea ce discutau. Insa mi-a atras ea atentia. Fata cu povestea cu bicicleta era… normala: nici frumoasa – nici urata, nici copil – nici prea in varsta, nici geniu – nici tuta, nici slaba – nici grasa, nici imbracata de lux – nici saracacioasa, nici bomba sexy – nici iesita din manastire … ce mai, absolut normala.

Avea insa ceva extraordinar: bucuria. Nu stiu daca era o chestiune de moment (ii doresc sa fi fost o atitudine generala), dar era extraordinar de reconfortant sa o privesti, sa-i citesti relaxarea de pe chip, entuziasmul sincer, sclipirile din ochi.

Imi venea sa ma duc la ea si sa-i spun cat de minunata e, sa ii multumesc pentru ca mi-a transmis o clipa de incredere, de speranta, ca mi-a amintit ca mai exista oameni care se pot bucura, care mai pot gasi ceva frumos in viata.

N-am facut-o, de frica sa nu trezesc suspiciuni. Ma bucur insa pentru ea si o felicit pentru puterea pe care o are si pentru curajul ei de a fi fericita.

In ultimul timp, suntem din ce in ce mai coplesiti de ceea ce se intampla in jurul nostru. Nu doar de problemele celor apropiati, ci si de starea generala de suferinta, tristete, disperare, nemultumire, frustrare, frica, neliniste, nesiguranta. Zilnic auzim vesti proaste, zilnic apar probleme si greutati noi, zilnic lucrurile par ca se afunda in mocirla din ce in ce mai rau. Si, atat timp cat avem o motivatie atat de serioasa precum criza economica mondiala, socotim ca asa si trebuie sa fie: in vremuri de criza toata lumea o duce rau, deci trebuie sa fim solidari in depresii si compatimiri reciproce, adica sa nu ne permitem sa ne fie bine.

Asa ca, fata asta normala a ajuns sa fie, din pacate, reprezentanta unei specii pe cale de disparitie. A ajuns sa mi se para un lucru exceptional sa vad pe cineva fericit pur si simplu. Si mi-as dori sa revenim din nou la normalitate, la starea in care exista un echilibru intre suparari si bucurii, intre depresii si exuberante, intre lucrurile bune si lucrurile rele… in care o fata normala, care se bucura de viata e, intr-adevar, normala, nu o rara avis, o curiozitate a naturii.

Eu cred ca avem puterea de a redeveni normali, mai mult decat atat, acest lucru ne este foarte la indemana. Sa incepem prin a cauta sa vedem lucrurile  bune din jurul nostru si sa continuam prin a le arata si celui de langa noi. Sa ne gasim si noi puterea si curajul de a ne bucura si, mai ales, sa ne permitem sa fim fericiti.

Nu in ultimul rand, sa constientizam faptul ca, indiferent ca vrem sau nu, ca ne place sau nu, ca recunoastem sau nu, starea si atitudinea noastra ii influenteaza foarte mult pe cei din jur.

Bucuria fetei din tramvaiul 34 a reusit sa domine pentru cateva minute asupra tristetii tuturor celorlalti calatori. Si asta, fara ca macar sa-si propuna. Practic, fericirea noastra, ca oameni, rezida in lucruri mici si foarte la indemana – un zambet, o zi cu soare, un crampei dintr-o poveste cu o fata normala, mergand pe bicicleta. Ce vreau sa spun: ca pentru a ne simti bine si pentru a le face bine celor din jur, in marea majoritate a cazurilor, nu trebuie sa mutam muntii, nu trebuie sa facem eforturi supraomenesti, ci trebuie doar sa fim… normali si sa intelegem ca fiecare dintre noi are un rol foarte mic, dar cu influenta uriasa, in relatiile cu ceilalti.

In incheiere, va spun o scurta poveste amerindiana: Se spune ca, intr-o padure, izbucnise un incendiu devastator si o pasare Colibri tot aducea apa in cioc, ca sa stinga focul. Toate celelalte animale, innebunite de spaima, fugeau care încotro, pe unde nimereau. Pasarea Colibri continua, insa, sa care apa cu ciocul.

Un tigru, constient de zadarnicia demersului, ii atrase atentia: „Esti nebuna? Tu crezi ca poti sa stingi focul asta imens, cu stropul de apa pe care-l aduci tu?”

Pasarea Colibri ii raspunse: „Eu imi fac partea mea…”

Articol scris de Tea Cristescu

Mihaela Marinas

Mihaela Marinas scrie articole si lucreaza cu oamenii, atat individual cat si in grupuri, din dorinta de a-i insoti pe cei din jur in calatoria catre ceea ce sunt cu adevarat.

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.