Doua povesti, un singur personaj

doua povesti un singur personajPentru ca tocmai s-a terminat campionatul european de patinaj artistic, unul din sporturile mele preferate, as vrea sa va prezint un filmulet si o lectie de viata, asa cum intalnesti adesea in astfel de activitati sportive care nu sunt nimic altceva decat reprezentari in miniatura ale spectacolului vietii.

Actiunea se petrece in 2008 la campionatul mondial de patinaj artistic, proba feminina. Japoneza Mao Asada intra pe gheata cu cele mai mari sanse la titlu, avand in vedere faptul ca de obicei este unica sportiva din competitia fetelor care prezinta un element tehnic de mare dificultate.

Incepe programul, pe o muzica deosebit de frumoasa si in primele 50 de secunde, atunci cand trebuia sa prezinte triplu axel, o saritura pe care o executa de obicei baietii, cade fara macar sa reuseasca sa se desprinda de pe gheata pentru saritura. O cazatura mai ceva ca la antrenamentele copiilor care si-au pus patinele in picioare de cateva luni.

Am stat si m-am intrebat daca as fi fost acolo si m-as fi aflat intr-o astfel de situatie, ce-ar fi circulat prin capul meu, in mod normal: “S-a dus titlul mondial”, “M-am facut de ras”,”Sunt o ratata”, ”Am vrut eu sa fac pe desteapta sa sar triplu axel, nu mai bine faceam un program sigur si comod, ca toata lumea”, “Cum mai dau ochii cu antrenorul”, “Mai bine s-ar sparge gheata sa intru sub ea”, “Ce rusine o sa-mi fie cand o sa se termine programul”, “N-am nicio sansa s-o mai bat pe Carolina Kostner” etc etc…Dialog interior pe care il cunoastem cu totii atunci cand facem vreo boacana in viata noastra de zi cu zi. Si pe care l-am vazut aplicat de zeci si sute de ori si in activitatea altor mari sportivi ai lumii. Daca cedezi acestui dialog interior, intr-adevar, atunci nu mai vrei decat sa se incheie mai repede momentul tau sa poti sa te ascunzi.

Insa ce ne vad ochii in acest filmulet dupa aceasta cazatura este un act de mare curaj si de respect fata de sine insasi, fata de public, fata de sport si fata de viata in sine: dupa un asemenea esec, Mao face, pas cu pas, un program perfect. Saritura dupa saritura, pirueta dupa pirueta, combinatie dupa combinatie, totul cu o perfectiune de manual, la nivelul de performanta cu care ne obisnuise deja in celelalte competitii. Comentatorii izbucnesc in ras si se intreaba: “Oare se intampla cu adevarat asta sub ochii nostri?” Intr-adevar, in 25 de ani de cand ma uit la patinaj, eu n-am mai vazut asa ceva. Cred ca nici ei.

Asadar, daca ne aflam in postura in care am alunecat inainte de triplul axel al vietii noastre de zi cu zi, putem sa cedam povestilor care circula in capul nostru atunci cand suferim un esec sau putem sa invatam sa scriem o alta poveste. Si nu e nevoie sa scriem o varianta in care sa demonstram ceva cuiva, ci doar varianta in care, pana la final, am facut ce am putut noi mai bine, dintr-un loc neinformat de esec, ci de ceea ce stim despre noi ca putem face.

Iar frumusetea adevarata a filmului consta in surprinderea de pe fata patinatoarei, la final, cand vede notele arbitrilor si faptul ca a ajuns campioana mondiala. Nici macar nu a mai interesat-o recompensa.

Din fidelitate fata de noi insine, cred ca ar merita sa trecem dincolo de cazaturi si recompense, si doar sa gasim resursele din noi sa scriem, dupa povestea caderii, si povestea ridicarii de pe gheata. Intotdeauna, exista doua povesti ce asteapta sa fie scrise si un singur personaj cu creionul in mana. Multumim, Mao Asada!