libertatea uitata de a fi
Libertatea uitata de a fi este un concept familiar noua?
Patrunsi de activitatile noastre zilnice, uitam deseori sa rememoram binecuvantarile din procesul de dezvoltare personala ce se revarsa asupra noastra. Uitam sa ne bucuram de darurile noastre zilnice, luand ,,de-a gata” ideile si atitudinile pentru care alte culturi isi pot pierde vietile doar daca le rostesc.
Regasiti mai jos cazul unei tinere din Afganistan pentru care simpla actiune de a invata reprezenta cel mai mare risc atat pentru ea, cat si pentru familia ei. Am privit acest filmulet ca un protest la adresa noastra, a celor care desi dispunem de gramezi de informatie, preferam sa le ingropam in loc sa ne intrebam ce se ascunde sub ele.
Poate fi un protest fata de studentele care vin la facultate pentru a-si afisa ultimele achizitii in materie de haine, cosmetica si baieti, cat si o recunostinta si totodata o motivare pentru a ne reaminti faptul ca desi primim ,,din oficiu” anumite informatii, este necesara propria actiune pentru a ne bucura de un rezultat adevarat.
,,Cand aveam 11 ani, imi amintesc ca am fost trezita de sunetul bucuriei care exista in casa mea. Tatal meu asculta stirile BBC la micul sau radio gri. Avea un zambet mare pe fata lui, ceea ce era neobisnuit deoarece in majoritatea timpului stirile il deprimau.
-Talibanezii au plecat, spunea tatal meu.
Nu stiam exact ce inseamna acest lucru, dar puteam vedea ca tatal meu este foarte, foarte fericit.
-Poti sa te duci la o scoala adevarata acum, a spus el.
O dimineata pe care nu o voi uita niciodata. O scoala adevarata. Vedeti, aveam 6 ani cand talibanezii preluasera Afganistanul si au declarat ca este ilegal ca fetele sa mearga la scoala. Asadar, in urmatorii 5 ani, m-am imbracat ca un baiat pentru a o insoti pe sora mea mai mare la o scoala secreta, deoarece nu mai avea voie sa iasa afara singura. Era singura modalitate prin care amandoua puteam fi educate. In fiecare zi, alegeam un alt drum pentru ca nimeni sa nu suspecteze unde mergem. Ne ascundeam cartile in sacose astfel incat lumea sa creada ca mergem la shopping. Scoala era situata intr-o casa, iar mai mult de o suta de fete erau ingramadite intr-o sufragerie.
Toti stiam ca ne riscam vietile – profesorul, elevii si parintii nostri.
Din cand in cand, scoala era inchisa pentru o saptamana deoarece talibanezii deveneau suspiciosi. Intotdeauna ne intrebam ce stiau ei despre noi. Oare eram urmariti? Oare stiau unde locuim? Eram speriati, dar in acelasi timp, scoala era locul in care ne doream sa fim.
Am avut norocul de a creste intr-o familie in care educatia sa fie importanta, iar fetele sa fie pretuite. Bunicul meu a fost un om extraordinar al vremii sale. El a insistat ca fata lui, mama mea, sa mearga la scoala, fapt pentru care a fost dezonorat de tatal sau. Dar mama mea educata a devenit profesoara. Iat-o. A demisionat acum 2 ani doar pentru a transforma casa noastra intr-o scoala pentru fete si femei. Iar tatal meu – iat-l – a fost primul din familia sa care a primit educatie. Nu era nicio indoiala ca urmasii lui aveau sa fie educati, inclusiv fiicele lui, in ciuda talibanezilor si in ciuda riscurilor. Pentru el, un risc era sa nu-si educe copiii.
Imi amintesc ca in perioada in care talibanezii preluasera conducerea, erau momente in care eram atat de frustrata de vietile noastre si speriata ca nu exista un viitor la orizont… Imi doream sa renunt, dar tatal meu imi spunea:
,,Asculta, fata mea. Poti pierde orice detii in aceasta viata. Banii iti pot fi furati. Poti fi fortata sa-ti parasesti casa in timpul unui razboi. Dar singurul lucru care va ramane intotdeauna cu tine este ceea ce ai aici si daca va fi nevoie sa ne vindem sangele pentru a-ti plati taxele scolare, o vom face. Asadar, tot nu vrei sa continui?”
Astazi am 22 de ani. Am fost crescuta intr-o tara care a fost distrusa de razboi timp de decenii. Mai putin de 6% dintre femeile de varsta mea nu au depasit liceul ca nivel al educatiei, iar daca familia mea nu s-ar fi dedicat educatiei mele, as fi fost una dintre ele. In schimb, pot afirma cu mandrie ca am absolvit Facultatea Middlebury.
(Aplauze)
Cand m-am intors in Afganistan, bunicul meu, cel exilat de acasa din cauza ca a indraznit sa-si educe fetele, a fost printre primii care m-au felicitat. Nu numai ca se mandreste cu rezultatele mele, dar se bucura de faptul ca sunt prima femeie care il plimba cu masina prin strazile din Kabul.
Familia mea crede in mine. Visurile mele sunt marete, dar familia mea viseaza si mai mult pentru mine. Tocmai de aceea sunt ambasador global pentru 10 x 10, o campanie globala de educare a femeii. Tocmai de aceea am creat SOLA, prima si poate singura scoala de fete din Afganistan, o tara in care inca este destul de riscant pentru fete sa mearga la scoala. Acest lucru emotionant vine din ambitia pe care o vad in studentele mele. Si le vad parintii si tatii, care, precum al meu, le incurajeaza in ciuda tuturor obstacolelor.
Precum Ahmed. Acesta nu este numele sau real si nu ii pot arata fata, dar Ahmed este tatal uneia dintre elevele mele. Acum mai putin de o luna, el si fata lui se indreptau spre SOLA si erau pe punctul de a fi omorati de o bomba aruncata asupra lor. Cand a ajuns acasa, telefonul a sunat, iar o voce amenintatoare i-a spus ca in cazul in care isi mai trimite fata la scoala, bomba va fi aruncata din nou.
-Omoara-ma acum, daca vrei, a spus el, dar nu o sa distrug viitorul fiicei mele din cauza ideilor tale invechite.
Ceea ce am constientizat legat de Afganistan, iar acest lucru este deseori trecut cu vederea in Vest, este ca in spatele celor care reusesc in viata sta un tata care recunoaste valoarea fiicei sale si care vede in succesul ei propriul succes. Asta nu inseamna ca mamele noastre nu sunt importante in ceea ce priveste drumul spre succesul nostru. De fapt, ele sunt cele care negociaza un viitor stralucit pentru fiicele lor, dar in contextul unei societati precum cea din Afganistan, avem nevoie de sprijinul barbatilor. Sub conducerea talibanezilor, fetele care mergeau la scoala erau de ordinul sutelor – tineti minte, era ilegal. Dar astazi, mai mult de 3 milioane de fete sunt la scoala in Afganistan.
(Aplauze)
Afganistanul pare atat de diferit de aici, din America. Consider ca americanii vad fragilitate in schimbari. Ma tem ca aceste schimbari nu vor rezista prea mult dincolo de retragerea trupelor americane. Dar cand ma intorc in Afganistan si vad toate acele eleve din scolile mele si parintii care le incurajeaza, vad un viitor promitator si o schimbare care va dainui in timp. Pentru mine, Afganistanul este o tara a sperantei si a posibilitatilor, iar in fiecare zi, fiecare fata din SOLA imi aminteste acest lucru. La fel ca ale mele, visurile lor sunt marete.
Multumesc.
(Aplauze).”
