Despre efecte posibile ale actiunilor noastre de parenting la varste mici ale copiilor … sau indezirabile, la adolescenta si cum am putea sa rezolvam pozitiv situatii conflictuale mocnite…
Si pentru ca in articolul trecut am vorbit despre pedeapsa si rasplata, in acest nou articol, as dori sa va vorbesc despre alte doua tipuri de comportamente parentale, legate strans intre ele, in comunicarea educationala a adultilor cu copii lor: FERMITATE si DOMINARE.
De cele mai multe ori, inconstient, adoptam un stil de parenting dominator(dublat de o critica), in educarea micutilor, determinat de dorinta de a-i proteja.
Dominarea rezulta din folosirea verbelor la modul imperativ, intarita de negatie: NU PUNE MANA ! NU ESTE BINE !, etc. Daca in cazul celor mici, acest comportament ar avea o scuza, in cazul copiilor aflati la varsta pubertatii, atitudinea noastra nu face altceva decat sa invite la conflict si lupta de putere.
Dar cel mai grav este atunci cand il folosim, in cazul adolescentilor! Varsta ingrata, cum i se mai spune, este oricum dificila pentru ei, deoarece se afla in plin proces de definire a tipului de personalitate. Adolescentii se revolta si cauta raspunsuri si este o greseala sa ne adresam lor, la modul: AI GRESIT ! sau cum am auzit des, in medierile pe care le fac: CE PROSTIE mai este SI ASTA ! Perceptia adolescentului in astfel de cazuri este marcata de cuvantul prostie : el percepe simplu faptul ca este un prost…care face prostii…Va mai observa si este revolta noastra, ca adulti si i se va confirma credinta ca este normal sa te revolti, deci va continua sa se revolte, pentru ca i-am validat comportamentul.
Dominarea, ca atitudine, este specifica stilului de parenting autoritar. Nu cred ca ati fi interesati de o definitie si o clasificare (gasiti multe informatii legate de acesta tema, pe internet), deci voi recurge la exemplificari cu explicatii personale:
1. Mama i-a pus in farfurie dejunul si copilul s-a uitat lung la carnea fiarta cu legume. A tot plimbat cu furculita, mancarea in farfurie si se uita provocator la tatal lui. La un moment dat, acesta s-a enervat: “Mananca odata! N-avem timp de joaca la masa!” Micutul foindu-se pe scaun, lua carnea in furculita, o duse la gura, dupa care o lasa in farfurie. Fara nici un fel de explicatii, tatal i-a luat brutal mancarea din fata: Gata, ajunge! Treci in camera ta! Nu mai primesti nimic pana la cina! Intr-o astfel de situatie putem remarca tonul ridicat, folosit si verbele la imperativ. Nu vi se pare deranjanta tendinta de dominare a parintelui? Daca ati fi copilul parintelui respectiv, nu v-ar deranja atitudinea lui? V-as recomanda ca de fiecare data sa incerati sa va identificati sentimentele (ce anume va deranjeaza) in primul rand, ca mai apoi sa va plasati in pozitia copilului si sa vedeti ce ar putea sa simta el.
2. Urmatorul episod are in centru un copil de 11 ani: Trebuia sa ajungem la laborator pentru niste analize medicale si i-am explicat ca suntem programati la ora 14.00. „Nu vreau sa merg!” a spus el. „Daca intarziem, nu ne mai primesc sau trebuie sa asteptam prea mult”. „Ti-am spus ca nu vreau sa merg si gata!” a replicat el. Eram presata de timp si luandu-l de mana, i-am spus: „Daca nu te imbraci in 10 minute, nu mai mergi in excursie!”. Se observa pozitionarea mamei si aplicarea imediata a pedepsei, chiar daca nu ridica tonul si ii explica motivul insistentei ei. Ea isi foloseste autoritatea si pozitia de dominare a copilului, prin interzicerea de a mai merge in excursie. Il conditioneaza dar, in acelasi timp, ii transmite pozitia ei de superioritate si posibilitatea ca el sa nu mai obtina ceea ce-si doreste. Perceptia lui simpla s-ar putea traduce astfel: faci ce-ti spun si obtii ceea ce-ti doresti… El intelege si conditionarea si manipularea, ca mai apoi, intuitiv, sa le aplice intr-o alta situatie tensionata cu parintii.
3. „ Nu sunt de acord! … Am discutat destul despre acest subiect ! Nu inteleg de ce vrei sa strici ceva frumos, ca dupa cativa ani sa-ti refaci pielea…” i-a comunicat tatal, fetei lui de 16 ani, care dorea sa-si faca un tatuaj. Eram in mijlocul medierii si am fost surprinsa de atitudinea parintelui. El se raporta la intentia si dorinta ei de a-si face un tatuaj, iar eu incercam sa aplanez un posibil conflict. Ce am observat, a fost retragerea adolescentei, intr-o pozitie de rezistenta si intentia ei de a declansa conflictul, dupa ce plecau de la mine. Se remarca exercitarea autoritatii dublate de dominare, in cazul tatalui si pozitia defensiva, dar rezistenta a adolescentei. Si in acest caz putem discuta despre o lupta de putere si un conflict mocnit, gata sa erupa ca un vulcan, la cel mai fragil stimul.
De-a lungul relatarii celor 3 cazuri, am incercat sa exemplific pozitii ale puterii exercitate de parinti, care nu fac altceva decat sa transmita copiilor capacitatea lor de a-i domina in forma autoritatii parentale. Si ne mai intrebam de ce copiii nostri se revolta sau se retrag si nu mai comunica cu noi.
Nu reusim sa le punem limite copiilor nostri, intr-un mod democratic, dandu-le posibilitatea de a face alegeri sau daca instituim reguli, incercam sa le transmitem printr-o atitudine dominatoare (pozitie de forta, care conditioneaza).
„Fermitatea fara dominare, presupune exersarea respectului mutual. Trebuie sa respectam dreptul copilului de a face ceea ce intentioneaza sa faca. Respectul fata de noi insine este castigat de refuzul (nostru) de a fi plasati la mila unui copil care nu respecta regulile.” (dr.Rudolf Dreikurs, Cum sa cresti copii fericiti, Ed.IPPA, Bucuresti, 2011,pag.83).
Daca nu le aratam respect, ei nu vor invata sa ne respecte, la randul lor.
Ce am putea schimba in atitudinea noastra, ca parinti, in procesul de parenting?
Sa incercam sa le oferim posibilitatea de a face alegeri ! Astfel invata ca ei decid in actiunile intreprinse si raspund de consecintele actiunilor lor. Invata ca sunt CAPABILI sa ia decizii (independenta) si ca actiunile lor CONTEAZA pentru noi (sunt utili). Sunt CURAJOSI pentru ca se descurca cu repercusiunile actiunilor lor, dar mai ales se simt CONECTATI cu familia si invata sa comunice.
In primul caz, personal, as da posibilitatea clara de a alege intre a manca atunci (la masa, doar) sau de a refuza mancarea si de a alege sa stea flamand pana la cina. Nu se va intampla nimic, sa nu va faceti griji !
In cel de al doilea caz, posibilitatile de alegere ar fi: Ori tine cont de dorinta mamei, de a nu intarzia la programare ori, la randul ei, mama are dreptul de a nu tine cont de dorinta lui de a merge in excursie.
Iar in cel de-al treilea caz, as folosi negocierea repetata, in pasi succesivi: „As fi de acord sa merg cu tine la salon si sa vedem modelele impreuna, dar as dori sa tii cont si de parerea mea in momentul cand alegi modelul” … apoi as negocia dimensiunea modelului, apoi pretul … si asa mai departe.
In cazul adolescentilor, daca pana la acea varsta nu li s-a oferit posibilitatea de a face alegeri (nu au invatat ca parerea lor conteaza, dar exista limite) fermitatea este necesar sa fie transpusa intr-o negociere. Doar asa le mai putem transmite senzatia ca ii consideram egali si suntem pregatiti sa le oferim ceva, ca si ei, la randul lor sa fie motivati sa ofere ceva. Un refuz direct nu face altceva decat sa ii incite la revolta!
In final, as dori sa va incurajez sa va folositi autoritatea parentala in procesul de parenting, insa nu de pe pozitie de forta!
Nimanui nu-i face placere sa fie constrans! Mai ales copiilor din ziua de astazi, care au acces la informatii diverse, fiind uneori bulversati si confuzi, fara niste limite clare, care sa le induca respect mutual. In calitate de parinti, ar fi indicat sa putem sa-i ghidam in viata, dar ce ne facem in situatia cand ei nu sunt de acord ?!
Doriana-Silvia Souca
mediator & life-coach M-V
psiholog-psihoterapeut
website : www.psihobv.ro
Draga doamna in toate cazurile prezentate si modul cum le-ati abordat a fost din punctul meu de vedere complet gresit ca de altfel si rezultatele obtinute. Am uitat sa va spun ca nici un copil nu se naste cu instructiuni filozofice sau psihologice americane de succes si nici cu program de acceptare in viata sa zilnica a unui coach, indiferent cati bani dau parintii pentru el/ea. De mii de ani si in toate speciile conflictele parinti copii au multiple cauze, in care fiecare are partea lui de adevar si deetate raportat la varsta , nevoi de recunostere si la cum percepe viata din comportamentele familiale si sociale in care traieste sistemul de valori al familiei. Copilul oglindeste mai mult defectele decat calitatile adultului si doreste sa fie un membru al familiei cu drepturi depline care conteaza ca individ si personalitate, nu ca obiect de decor si papusa adultilor care trebuie sa interpreteze sau sa fie mai bun decat acestia. Exista o forma de intimitate mai presus de ceea ce ati facut si pentru asta alta este metoda… neamericana … dar umana numita dragoste si intelegere intre parinte si copil ca fiind un alter-ego in oglinda. Si au un univers de descoperit impreuna in care nici un strain nu are ce cauta . Cu respect
Ziua buna,
Am moderat raspunsul dvs deoarece aici sustinem comentariul la ideile din articol nu la persoana care a scris articolul.
Multumim.
Bună dimineața, personal, mă bucur de fiecare comentariu pe care îl primesc. El reprezintă un feed-back, chiar dacă este pro sau contra a ceea ce scriu. Părerea exprimată, reprezintă, pentru mine, ca psiholog, o credință a persoanei. Fiecare dintre noi are dreptul să-și exprime punctul de vedere și pentru acest lucru, vă mulțumesc.
Mi-au atras atenția câteva dintre afirmațiile dumneavoastră.
Prima este legată de: „… nici un copil nu se naste cu instructiuni filozofice sau psihologice americane de succes si nici cu program de acceptare in viata sa zilnica a unui coach, indiferent cati bani dau parintii pentru el/ea.” – aveți dreptate în afirmația dumneavoastră ! Dacă, la naștere, copilul ar veni și cu un manual de instrucțiuni, despre cum să fie educat, am avea posibilitatea să evităm multe dintre conflictele care ne amărăsc viața. Sunt absolut convinsă că există conflicte mai mici sau mai marei, în marea majoritate a familiilor. De cele mai multe ori, încercăm să le rezolvăm așa cum putem și ne simțim dezamăgiți când nu reușim. Dezamăgirea este o formă a tristeții, dublată de resemnare, care mie îmi indică o suferință de lungă durată.
A doua, este legată de: „Copilul oglindeste mai mult defectele decat calitatile adultului si doreste sa fie un membru al familiei cu drepturi depline care conteaza ca individ si personalitate, nu ca obiect de decor si papusa adultilor care trebuie sa interpreteze sau sa fie mai bun decat acestia” – acum îmi întăriți convingerea unei suferințe de lungă durată…probabil din copilăria dumneavoastră. Nu fac presupuneri asupra posibilelor cauze care v-au determinat să afirmați acest lucru, dar sunt absolut convinsă că sunteți o mamă bună, care își iubește copilul. În schimb, probabil, așteptările dumneavoastră nu au fost împlinite. Dacă așteptările sunt prea mari și realitatea factuală, nu le validează, atunci apar frustrări, care se manifestă sub diverse forme…
În final, sunt de acord cu afirmația dumneavoastră, legată de dragoste și înțelegere și cu cea referitoare la unicitatea relației dintre părinte și copil. Suntem ființe unice și drept rezultat, relația creeată, este unică.
Vă mulțumesc, încă o dată, pentru comentariu și oricând simțiți că ați avea nevoie de o discuție confidențială, puteți apela, contactându-mă pe e-mail sau telefon. Îmi respect prea mult meseria, ca să nu fac rabat de la niciuna dintre obligațiile mele, ca psihoterapeut, sau life-coach sau mediator parental.
Cu același respect, vă doresc să veți parte de pace și lumină… O zi frumoasă !
Scuze pentru cele cateva greseli de scriere necorectate. “fiecare are partea lui de adevar si dreptate raportat la varsta” si eventual altele. Cu respect.
Bună ziua,
Nu aveți pentru ce să vă cereți scuze ! Greșeli facem cu toții… Numai cine nu muncește nu grșește !
Aveți perfectă dreptate când vă referiți la parte de adevăr. Raportându-mă la experiența de viață și cea profesională (ca psiholog) am învățat de la clienții mei, că ei au întotdeauna dreptate în afirmațiile pe care le fac, cu privirea la viața lor. Ei sunt experți în alegerile pe care le fac și înțelegerea consecințelor acestor alegeri. Au dreptate, dar întotdeauna există și un alt unghi din care își pot analiza acțiunile și efectele acestora, astfel încât să-i ajute, să-i încurajeze.
O zi frumoasă, vă doresc.
Stimata doamna la fraza referitoare la “Copilul care oglindeste……” m-am referit la faptul ca prin natura unei activitati profesionale , aceea de a avea direct sansa de a intra in casa unor prieteni, cunoscuti, potentiali clienti – am observat comportamentele parinti – copii. Am crescut intr-o familie foarte echilibrata cu simt al valorii personale si al raspunderii. Am fost educata sa invat comparativ si sa respect toate formele de viata. Chiar si fata de daunatori sa manifest o forma de respect pana ai alunga. Fetele mi le-am crescut asa cum am vazut ca pe mine m-au ajutat concret in viata invataturile bunicii mele – o femeie de o mare bogatie sufletesca si stiinta, respect si iubire de carte. Am mai intalnit asemenea bunici prin drumurile mele prin tara – dar din ce in ce mai rare. Am invatat sa vad, sa aud, sa ascult, sa inteleg si apoi sa vorbesc si asta am invatat cat am putut si fetele. De asemenea sa isi asume reponsabilitatea faptelor si a deciziilor atat fata de ele cat si fata de terti. Din acest punct de vedere eu sunt complet ” nemoderna si neadaptata” – Suferinta mea personala vine din motive profesionale de bataie de joc a ceea ce se intampla la nivel de legislatie si interese politice partinice care pur si simplu mi-au facut praf activitatea. Au fost si evenimente personale traumatizante datorita modului cum isi raporteaza interesele cei “apropiati” si aici ma refer la fost partener de viata. La care s-au adaugat incompetentele medicale privind decesul celei de-a treia fetite dupa nastere printr-o serie de manevre medicale total eronate si consecintele acestora pentru mine. Bunica mea stia a salva vieti si a facut-o zeci de ani iar ceea ce se intampla acum de ceva ani in Romania fata de sistemul sanitar si de ingrijire a bolnavului si fata de invatamant este …..fara cuvinte….in asa fel incat ma intreb cat mai involuam nu cat mai evoluam. Avem tehnologii si medicamente scumpe dat am uitat sa privim omul in suferita ci doar la banii lui sau ai familiei …. fara asumarea nici unei responsabilitati medicale in privinta actului medical. Nu generalizez, dar situatia statistica la nivel de tara spune mai mult decat v-as spune eu. Comportamentele si valorile sociale sunt determinate de valoarea telefonului mobil, de orice aspect exterior…..nu de valori intrinseci umane. Comportamentele religioase aberante si absurde frizeaza minima intelegere a realului – multi considerand ca orice fac sunt complet iertati si continua. Colege din generatia mea au plecat in “lumea celor drepti ” pierzandu-si locurile de munca la o varsta de 45 de ani si poate stiti dupa acesta varsta si chiar inainte nu mai valorezi o ceapa degerata.Nu s-au putut adapta si face fata durei realitati. Ti se cer cursuri peste cursuri …dar eficienta reala economica a acestora este zero barat. Sunt angajati tineri care … este firesc sa aiba un loc de munca dar …..varsta de pensionare este la 65 de ani….douazeci de ani devi paria pentru toata lumea. Si daca mai ai si vre-un credit….Traim niste vremuri care necesita adaptare…..dar la ce ?…. Si mai ales cum ne educam copiii …pentru ce …… Valorile clasice erau de a-i invata comportamentul civilizat ( obiceiuri igienice, curatenie si ordine a trupului, a mintii si a locurilor unde convietuiesti, etica, morala, estetica, cititul, scrisul, dezvoltarea creativitatii, stimularea curiozitatii si a spiritului intreprinzator de a cunoaste, a intreba si a cerceta, importanta bunului simt si al masurii lucrurilor), implicarea in treburile gospodaresti raportat la varsta si de a invata gradat asumarea raspunderii cu drepturi si obligatii in familie si societate. Acum sunt crescuti de cine apuca si invata de unde se nimereste sau sunt pasati dupa cum le suna mai bine parintilor la cursuri si apoi li se cere sau nu ceva…. dar …. problema nu o au copiii de fapt, ci modul cum parintii acestora au fost crescuti si simtul valorilor proprii ale parintilor – pentru ca de unde nu e …..e la moda….si asta este….. Da aici este suferinta mea. Ma simt complet neputinciosa in fata valului de aberatii comportamentale pe care tinerii parinti, parintii lor s-au autoeducat cu televizorul si cu “valorile democratice ” care sunt absurde din punctul meu de vedere si complet anti-umane ca valoare reala, utila, fireasca, biologica, functionala. Si aici pot sa scriu……..dar toate aberatiile inseamna bani multi pentru cineva care are nevoie de prosti, contribuabili pe termen lung, fara a avea capacitatea de discernamant … fac ce e la moda … ce spune la televizor… ce au vazut in filmul american….. ce a spus guru….si alte asemenea aberatii. O luam razna ca specie fiind proprii nostrii dusmani prin ceea ce intreprindem fata de noi, impotriva naturii si a activitatilor firesti si normale, utile si necesare unei vieti firesti, civilizate in care au lor toate generatiile si toate culturile. Asta e firesc sa ne invatam copiii…… dar….de 25 ani vedem ca valori sunt cine fura mai mult, cine minte mai mult, cine este mai implicat in ….cine… deci …. banul ca singurul sistem de valoare, cat mai multi, nu conteza forma prin care sunt obtinuti. Daca nu te aliniezi ….esti dat la o parte …paria. Si orice poate ajunge de la foarte bogat azi la …nimeni maine….. deci….care este sistemul de valori echilibrat si armonios la nivel de individ si societate pentru a face fata realitatilor ? Copiii nostrii reprezinta prezentul si viitorul….. cine isi asuma raspunderea pentru ca noi suntem cei ce i-am adus pe lume … pe acesta lume in care noi ii invatam cum sa traiasca ?
Bună Luiza,
In primul rând aș dori să-ți mulțumesc pentru deschidere și sinceritate. În răspunsul tău remarc:
1. un simț al responsabilității extrem, care acum te încurcă (îți creează probleme) – posibil să fi apărut în copilărie, datorită stilului parental autoritar în care ai fost educată;
2. evenimente traumatizante profesionale și personale, ca: dezamăgiri profesionale (activitate=„făcută parf”), un divorț problematic și decesul celui de-al treilea copil, imediat după naștere;
3. vârsta care te încurcă (peste 45 ani) și îți creează percepția că „nu mai valorezi…(nici cât) o ceapă degerată”.
Este trist ce constat ! Durerea psihică care apare ca urmare a pierderii familiei (divorț) și pierderea unui copil, nu ai tratat-o prin psihoterapie (travaliu de doliu), chiar ai încercat să o înnăbuși și prin alegerea ta, nu ai făcut altceva decât să activezi alte convingeri de bază (supra-responsabilizare, ne-benefică) care au interferat cu creșterea și care acum te împiedică să-ți conștientizezi valoarea (puterile personale=calitățile tale)…Ca atare, acum ai senzația că „nu valorezi nimic” și alții au ceva cu tine… Sunt mai dură acum, recunosc, dar încerc să te încurajez să gândești pozitiv (să vezi parte plină a paharului) și să te focusezi pe calitățile tale !
Ești în plină perioadă de negare a propriei dureri, deci fă ceva și ieși din zona asta !…Te-ai obișnuit cu durerea, ai o falsă impresie că o poți controla și continui să rămâi în zona de confort psihic, creeată… Nu te ajută să rămâi acolo ! Ar trebui să alegi altceva !
Draga doamna as fi foarte fericita daca din acest dialog al nostru vor fi multi oameni castigati in a se autoanaliza si a isi decide propriul destin si mod de a isi aborda realitatile mai mult sau mai putin placute. Nu avem termen de comparatie pentru prezent deoarece toate sunt noi si invatam toate generatiile a ne adapta la el in acelasi timp, indiferent de sistemele proprii de valori. Eu m-am refugiat in ceva ce a existat si functiona si care de fapt este firesc si normal la orice specii familia stramosesca cu valorile ei. ( si occidentalii au inceput sa isi caute radacinile si comportamentele firesti umane)..dar omul azi sfideaza viata prin ceea ce singur a inventat.si s-a automanipulat. E ok. este o realitate…. la nivel de tara si realitati este o alta situatie….. chiar nimic de ieri nu este valabil azi… deci e ca si cum ai construi pe nori. Orice teorie si orice experienta este nula de drept. De aceea foarte multi romani care au simtul propriei valori si doresc firesc ceva de la ei , pleca din tara… undeva unde sa inteleaga ca au un rost si ceea ce este valabil azi va fi si maine atat pentru ei cat si pentru generatiile de dupa ei. Economia este antieconomie, justitia este antijustitie, politica este antinationala si antisociala asa incat eu personal nu mai inteleg nimic din valorile cu care am crescut si de care eram foarte mandra. Asa incat m-am gandit sa fac activitati practice care imi fac placere si care inca mai au cat de cat o necesitate fie ea si temporara – ca de exemplu a gati de placere fel de fel de retete traditionale sau noi din bucataria universala sau sa ma reorientez profesional. Sincer a fi economist azi inseamna ca ajungi sa fi bolnav psihic pentru ca nu ai nici un reper de minima stabilitate. Am inteles, vom fi o tara de ….ce va fi si altii ne vor conduce dupa propriile interese. In 25 de ani…un sfert de veac ….si-au pus greu amprenta asupra generatiilor asa incat…. vom plati ca neam poate mai mult decat ne-am asteptat sau poate ca …vom dispare nefiindu-ne utili nici macar noua. Tot ceea ce se constituia a fii mandrie nationala – economia, stiinta, cultura, cercetarea, turismul, chiar si istoria ….acum sunt tratate ca non valori …. sa vina investitorii straini ca ei stiu mai bine…. brusc noi in acesta tara cu istorie milenara nu mai valoram o ceapa degerata desi avem mari valori profesionale cu studii recunoscute si cu experiente pe masura… sau doar unii romani care au reusit sa se faca cunoscuti precum inaintasii, publicand sau manifestandu-se profesional in afara granitelor. O fi blestemul acestei tari ca valoriile ei sa fie recunoscute afara si umilite in tara si istoria e plina de astfel de exemple in toate timpurile. Am invatat sa ma adaptez atat cat pot traind ca ghiocelul si cu parere de rau nu sunt singura. As vrea ca prin aceste mesaje sa reusim da readucem demnitatea si bucuria cat si poate fiecare, acolo unde este, sa incerce sa isi faca viata frumoasa trezindu-ne la valorile noastre de neam, invatate de la stramosi de a gandi, de a ne autoeduca chiar si cand la nivel politic suntem blocati sau dezorientati. Valoarea noastra sta si in radacinile adanci pe care le avem in istorie, in sistemele noastre de valori familiale, de a fi creativi si frumosi ca suflete si ca oameni. Nu suntem ceea ce se arata la televizor sau media marea majoritate …. este dureros de cate exemple negative abunda mass-media. Este dureros ceea ce se intampla facut de romani impotriva romanilor…. dar poate ca ceva din noi totusi isi va revenii cat nu este prea tarziu si inca mai avem o tara.
Eu ma gandesc si uneori nu vreau sa mai gandesc deoarece mi se pare lipsit de sens cand oamenii vad ca se imbata cu apa rece traind clipa fara a se gandi la consecinte pe viitorul apropiat si aici ma refer la viata traita cu nasul in telefon , tableta , FB in jocuri virtuale, sau in relatiile pasagere cunoscute in cluburi si sexul interactiv ca o forma de manifestare moderna hormonala de la varste fragede – cu toate consecintele dramatice. Ma uit la canalele Digi Life si observ ca lumea civilizata cauta valori traditionale satula de aberatiile civilizatiei moderne si a sanatatii si mortii din cutie. Noi inca le avem dar nu le valorificam. Tara asta cu toate resursele ei sunt un leagan de civilizatie si de autentic inca…dar…..noi ni le negam pe toate si pupam in dos obiceiurile straine stupide …de parca noi nu am stii nimic si nu ne-am fi adus aportul la valorile universale… dar ….timpul va decide. Si in jurul nostru miroase a razboi ….Eu sunt un om obisnuit cu probleme obisnuite.