[fusion_builder_container hundred_percent=”yes” overflow=”visible”][fusion_builder_row][fusion_builder_column type=”1_1″ background_position=”left top” background_color=”” border_size=”” border_color=”” border_style=”solid” spacing=”yes” background_image=”” background_repeat=”no-repeat” padding=”” margin_top=”0px” margin_bottom=”0px” class=”” id=”” animation_type=”” animation_speed=”0.3″ animation_direction=”left” hide_on_mobile=”no” center_content=”no” min_height=”none”]

respingerea puterii personale si cautarea de sine
respingerea puterii personale si cautarea de sine

Respingerea puterii personale ne regaseste pe noi insine in momentele in care stim ca avem puterea de a privi dincolo de ceea ce oamenii din jurul nostru vad in propria fiinta si in momentele de dezvoltare personala in care stim ca suntem mai mult decat ceea ce aratam ca suntem. Cumva, ne mintim spunandu-ne ca facem asta ,,de dragul celorlalti”, de dragul de a pasi monoton alaturi de ceilalti cand, de fapt, visul nostru este de a trece prin viata dansand pe varfuri.

Desi nu era printre cei mai buni la matematica din clasa sa, un copil a reusit sa rezolve o problema la un test pe care doar cei care dirijau universul numerelor au reusit sa o rezolve. Intrebat de profesorul sau cum a reusit sa faca acest lucru, copilul a raspuns ca a rezolvat problema de acasa si i-a fost usor sa faca acest lucru si la test. Totusi, acest lucru nu era adevarat. Privind in urma, adultul care era candva acel copil a afirmat: ,,Imi era rusine ca m-am descurcat.”

Acesta este doar unul dintre miile de exemple cu care fiecare dintre noi se confrunta in fiecare zi. Suntem deseori incapabili sa recunoastem in fata noastra ca excelam intr-un anumit domeniu, ca suntem atat de isteti incat gasim solutii neconventionale la vechi probleme, ca avem privirea de ansamblu a unei situatii pe care altii nici nu o vad.

Pe langa faptul ca nu avem puterea personala necesara de a ne recunoaste propriile merite, in anumite situatii ne mai simtim si vinovati pentru ca am reusit sa fim buni. Toata joaca asta de-a puterea neconstientizata si modestia de necuprins ce o insoteste ne determina sa fim de fiecare data proprii dusmani.

Iar in momentele in care ceilalti se mandresc pentru ca pur si simplu au fost capabili sa faca un anumit lucru, noi sapam si mai adanc in propria groapa, pe de o parte pentru ca ii invidiem pe ceilalti ca au avut puterea sa recunoasca asta, iar pe de alta parte pentru ca noi nu am afisat ce era de afisat la momentul oportun. Ba mai mult, incepem sa ii catalogam pe ceilalti drept egoisti sau narcisisti, cand, de fapt, ei doar si-au afirmat propriul adevar.

Astfel, luminoasa floarea care isi intindea petalele incepe sa se ofileasca din cauza unui nou regret. Iar mai tarziu, ne putem lauda cu o colectie de nepretuit, reeditata si revizuita de regrete.

In interiorul nostru, ceva alege mereu sa complice lucrurile. Cand reusim sa facem o fapta buna si cineva ne multumeste, nu ar fi mai simplu sa spunem doar ,,Cu placere” in loc sa dam mii de explicatii legate de conjunctura sau intamplarea care ne-a ajutat sa fim de folos celorlalti? Cand cineva ne spune ca avem o fata expresiva nu ar fi mai usor sa multumim in loc sa incepem sa ne numaram cosurile in fata lor? Sau cand cineva ne admira rabdarea, de ce noi ne grabim sa le dam exemple de cat de repeziti suntem cateodata?

Cand eram in liceu, am avut cea mai mare nota la olimpiada de engleza. A trebuit sa verific lista cu notele de cateva ori, sa ii pun si pe altii sa o verifice si chiar sa ma intreb daca nu cumva era vreo greseala la mijloc ca intr-adevar am avut cea mai buna lucrare dintre toti.

In momentul in care invatam sa ne acceptam succesele, cred ca ii uram bun venit acelei parti din noi care astepta de multa vreme sa fie strigata de noi: respectul de sine. Acesta are o voce atat de slaba, ragusita chiar, incat ar trebui sa facem cu adevarat liniste in noi insine pentru a o auzi.

De ce ne este teama cu adevarat sa ne afisam puterea personala? Obisnuiti sa traim in relatii de dependenta, ne temem ca exprimarea autenticului sine ii va determina pe ceilalti sa ne respinga sau sa se indeparteze de noi. Din dorinta de a apartine in continuare celorlalti, ne tradam pe noi insine. Asa cum insusi versul o spune ,,Am cucerit lumea, dar mi-am pierdut sufletul” (Morcheeba), confortul de a ramane pe buzele celorlalti ne determina sa ne inchidem usa noua insine.

Facem acest lucru de parca ne e mila sa le aratam celorlalti ca suntem mai buni decat ei…Fiind insetati de dorinta de a fi apreciati de ei, uitam ca in cele din urma, noi suntem proprii judecatori…

Andreea

[/fusion_builder_column][/fusion_builder_row][/fusion_builder_container]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here