Povestea care urmeaza nu este ca orice alta poveste.
Nu stim daca are final fericit deoarece se afla in plina desfasurare si inca nu stim daca personajele sunt pozitive sau negative.
Tot ce stim este ca scriem o poveste pe care noi, adultii, ne-o repetam in fiecare an. Mai precis, la fiecare final de an.
Motivul pentru care m-am hotarat sa scriu destul de devreme aceste randuri este un alt articol regasit pe un site din strainatate care avea titlul: “5 oameni pe care sa-i ierti inainte de Craciun”.
La citirea acestui titlu, am avut un gand de revolta.
Un gand ironic si sugubat care ma intreba daca nu cumva am devenit atat de adormiti incat avem impresia ca la sfarsitul anului o sa arunce cineva asupra noastra o bagheta magica ce ne va inlatura rautatea.
O bagheta magica ce ne aduce iertarea impachetata cu o fundita…
Cine stie? Poate ca vom avea parte de o promotie in care sa primim si iubirea, adevarul sau altruismul.
Insa, mi-am revenit cu tristete si mi-am dat seama ca asa procedam in fiecare an.
Dorim sa ingramadim toate emotiile pozitive in spatele unui zambet fals si fortat pentru a compensa cumva golurile din sufletele noastre.
Ne agatam de sarbatoarea Craciunului si de sfarsitul de an in speranta ca “ceva” ne va determina sa fim mai buni, mai calzi sau mai ingaduitori.
Ceea ce nu observam in niciun an este ca ne agatam mereu de “ceva” din exteriorul nostru.
De ce mereu o sarbatoare trebuie sa ne faca mai buni? Sau de ce cumparam cuiva un cadou doar cand este ziua lui? Sau de ce doar sfarsiturile ne determina sa devenim contemplativi?
Ceea ce este si mai ciudat este ca unii dintre noi am devenit atat de ocupati incat asteptam sarbatorile doar ca sa treaca.
Ma intreb daca suntem atat de ocupati incat nu ne permitem efectiv sa traim. Sau atat de obositi incat nu mai avem puterea sa-i dam o imbratisare sau un telefon persoanei dragi noua…
Poate ca licarirea de speranta care exista in fiecare dintre noi ne indeamna sa incercam sa ne mai facem cate un plan pentru anul urmator. Pentru jobul urmator, pentru relatia urmatoare…niciodata pentru acum.
Insa si aceasta speranta este cu usurinta anulata de ziua care se pregateste sa-si ia ramas bun in care ne intrebam:
“Ce mi-a adus aceasta zi? Ce m-a bucurat? Ce am invatat? Ce m-a intristat? Pentru ce am fost recunoscator?”
Oare ne mai adresam aceste intrebari de bun simt pentru constiinta noastra?
Sau suntem atat de epuizati incat nu suntem in stare decat sa ne asezam capetele grele in paturile noastre si sa asteptam sa treaca inca o noapte?
Noi,adultii, suntem persoanaje foarte stranii.
Ne scriem zilnic scenariul vietii, insa am vrea ca altcineva sa ne joace rolul…
Si uite asa mai trece un an in care am uitat ca schimbarea poate veni intr-o zi oarecare, ca iertarea nu are legatura cu sarbatorile, ci cu gradul nostru de impacare si de acceptare, ca nu trebuie sa asteptam Sfantul Nicolae ca sa ne imbratisam copilul si nici Craciunul ca sa le spunem parintilor ca ii iubim.
Si uite asa mai trece un an in care ne cream in minte revolutii pentru ca rezolutii am uitat de mult sa mai rostim.
Si nu-mi dau seama daca aceasta poveste pe care v-am scris-o va fi catalogata drept trista sau deprimanta, insa ma intreb sincer cand ne vom trezi cu adevarat din somnul asta greoi pentru a ne da seama ca in mainile si in sufletele noastre zace o putere care cauta o modalitate de a se exprima, dar pe care noi o sugrumam zilnic prin temerile sau asteptarile noastre…
Imi doresc doar ca intr-o zi banala ca aceasta sa simtim frumusetea…Si sa ne bucuram. Fara motiv.
Povestea care tocmai am citit-o e clopotelul de la sania cu zurgalai a Mosului.E clopotelul care ne aminteste ca ar tebui sa sciem macar in Ajun ceva care s-a intamplat si ceva pentru care sa multumim sau numele cinci oameni pe care ii iertam in acest an.Si mai tarziu cand vom reciti randurile scrise vom invata sa iubim ,sa ne bucuram si sa simtim frumusetea fiecarei zile pe care ne e dat sa traim.
Ne bucuram ca articolul te-a inspirat pentru a actiona in directia respectiva:)