mircea eliade spunea
…ca oamenilor le este teama de necunoscut deoarece lucrurile pe care le vor descoperi pot schimba “icoana” pe care si-au creat-o despre ei insisi.
Nu-mi amintesc daca asa suna citatul cu exactitate, insa merita sa reflectam putin asupra acestui subiect.
Daca in copilarie plansetele prelungite ne etichetau drept “suparaciosi”/”rasfatati”, iar racelile tot mai dese si mimica ingrijorata a parintilor ne ofereau amprenta “bolnaviciosului”, pe masura ce timpul trece, noi suntem cei care ne conturam imaginile despre propria persoana.
Poate ca cel mai ironic lucru este faptul ca ne cream singuri propriul pat al lui Procust, iar in momentele in care nu ne mai recunoastem, incepem sa ne taiem parul care depasea conturul cu care eram obisnuiti. Ne ghemuim pentru a nu da “pe dinafara”, iar in acele clipe in care credeam ca imaginea conturata va fi cea stabila, ne defacem larg mainile si picioarele pentru ca patul se mareste incetul cu incetul.
Dialogul cu necunoscutul apare in momentul in care alegem sa parasim patul pentru ca talpile noastre sa atinga pamantul.
De cate ori nu am afirmat despre noi “Eu nu sunt genul care sa vorbeasca in public/ sa ii asculte pe ceilalti/ sa dea ritmul propriei vieti/ sa ia decizii/ sa invete ceva pe cont propriu/ sa locuiasca intr-o garsoniera cu altcineva/ sa aiba grija de propria persoana” (si lista poate continua pentru fiecare in parte), fara ca macar sa ne oferim posibilitatea de a actiona in acest sens?
In momentul in care ne lasam incatusati de propriile proiectii la adresa noastra, uitam sa lasam loc si pentru alternative. Ne inghesuim atat de mult in noi insine incat uitam sa respiram viata care ne tot cheama spre ea…Il imbratisam atat de tare pe “Nu” si inaltam tot mai sus patul lui Procust astfel incat coborarea in realitate devine tot mai greu de realizat…
Cat despre “icoana” de care aminteste Mircea Eliade, consider ca timpul cioplirii ei este cel care ne indeparteaza de adevarata viata. Timpul in care ne intrebam “cum ar trebui” sa gesticulam, gandim sau simtim pentru a da bine in ochii celorlalti sau pentru a ne potrivi cu imaginea pe care noi o avem despre noi insine reprezinta o mare pierdere in fata noastra.
Atunci cand teama de necunoscut intervine, nu avem incotro si renuntam la toate ustensilele de dezoltare personala pe care ni le-am creat pentru a ne proteja. Avem de ales intre a ciopli in continuare o imagine pe care vom dori cu siguranta sa o retusam mai tarziu si a ne avanta in necunoscut pentru a trai dincolo de limitele imaginatiei noastre.
Si chiar daca intalnirea cu cele enigmatice ne poate determina sa ne pierdem controlul, nu se stie niciodata ce vom descoperi. Nu se stie niciodata daca lucrul cel mai de temut nu ascunde, de fapt, darul care astepta sa iasa la iveala…
Va iubesc pe toti! Pace si numai bine!