Între singurătate și comuniune

De câte ori nu simțim, de-a lungul vieții, că suntem singuri în fața vieții și a morții?

De câte ori nu ne simțim apăsați de destinul  de a ne purta, singuri, prin timp, durerile și bucuriile pe care numai sufletul nostru le știe? Dincolo de această realitate însă, mai există o alta: aceea a momentelor când ne strângem unii lângă alții și ne alinăm singurătățile. Și a momentelor când suntem atât de mult în conectare cu viața și cu Universul, încât nu ne simțim singuri niciodată.

În fiecare moment, depinde de deschiderea sufletului nostru care este realitatea noastră. Sunt momente în viață când simțim că nu mai există nimeni pe lume și că singurătatea noastră și durerea noastră este singura existentă. Sunt și momente însă în care simțim că sufletul ni se extinde și că orice iluzie de singurătate este spulberată. Momente în care realizăm că da, se trăiește și se moare individual, însă facem parte din ceva mult mai mare în același timp.

Avem momente de sfâșietoare singurătate, atunci când ne dăm seama că prin depresiile și tristețile noastre, în fața propriei morți, suntem fundamental singuri. Așa cum venim pe lume. Însă la fel cum în momentul de început ne dă putere faptul că venirea noastră aici este așteptată și va însemna ceva pentru lume, tot astfel putem găsi adesea lumina în conectarea cu perspectiva că suntem parte din ceva mai mare și că aparținem multor altor suflete și multor altor realități în același timp.

Dincolo de singurătatea apăsătoare a condiției umane, există ideea de celălalt, înspre care ne putem duce cu ceea ce suntem și căruia ne putem încredința durerea noastră, fără să încercăm să o proiectăm. Există ideea de comunitate, formată din cei pe care îi cunoaștem dar și din cei pe care încă nu i-am cunoscut. Există ideea de Dumnezeu, care întotdeauna poate face orice durere mai suportabilă. Reversul medaliei pe care scrie “singurătate” ne asigură că singurătatea nu este singura opțiune.

Singurătatea este dureroasă dacă ne agățăm de ea și o interiorizăm mai mult decât e nevoie. Ar fi bine să ne aducem aminte când ne închidem în propria suferință că un copil fără companie și fără iubirea celorlalți moare înaintea unui copil care nu primește hrană.

Însă sufletul nostru ne va aduce aminte atunci când ne deschidem spre ceilalți și că nimeni nu poate trăi în locul nostru ceea ce avem noi de trăit. Nimeni nu ne poate ști, așa cum știm noi, strigătul de durere și explozia de bucurie a sufletului. Nimeni nu poate fi exact așa cum suntem noi. Nimeni nu poate trăi viața noastră, exact așa cum este ea:

“Numai viața mea va muri pentru mine-ntr-adevăr, cândva.
Numai iarba știe gustul pământului.
Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,
de inima mea, când o părăsește.”  (Trist cântec de dragoste, Nichita Stănescu)