Despre viata netraita din noi sau ce-mi doresc pentru noul an

despre viata netraita din noi

Nu mai fac demult liste cu dorinte de indeplinit pentru noul an, pentru ca am observat ca mi se intampla nu atat lucrurile pe care le scriu pe hartie, ci cele carora le permit sa se scrie in suflet, cu cerneala dorurilor mele celor mai profunde si cu caligrafia dragostei mele de viata celei mai autentice.

Nu mai fac exercitii de creare constienta a anului, pentru ca stiu ca, la un anumit nivel, inaccesibil inca constientului meu, nivelul Constiintei Supreme a carei manifestare sunt si eu si in care toate se intampla inainte sa se intample, anul meu a fost deja creat si tot ce trebuie sa fac este sa-i permit sa se manifeste in viata mea.

Insa daca ar fi sa ma intreb cu sinceritate ce imi doresc pentru anul 2014, singurul meu raspuns ar fi: mai putina viata netraita in interiorul nostru.

Pentru ca, dincolo de toate, cred ca cel mai tare nu ne doare certitudinea mortii noastre.

Cred ca de fapt, in fiecare secunda, inima ne e sfasiata de durerea vietii netraite din noi.

Tot ce am fi putut experimenta si am oprit din manifestare, de frica sau din comoditate, tot ce am fi putut trai si am refuzat, tot ce nu am lasat sa curga in noi pana la capat, tot ce am amortit si am evitat, am anesteziat si am taiat, tot ce am uitat sau am pretins ca nu exista, tot ce nu ne-am dat voie sa simtim sau sa fim.

Toate acestea isi cer dreptul la existenta si se razbuna pe noi, in forma unui urlet al vietii, un urlet surd, de disperare, pe care ne e frica sa-l ascultam dar pe care imi doresc din suflet sa nu-l mai putem ignora.

Imi doresc sa avem puterea, acum, la momentul unui nou inceput, sa ascultam glasul vietii netraite, paralizate si amortite din interiorul nostru. Sa ne acordam cu el si sa-i ghicim vrerea.

Si sa ne permitem sa traim clipa dupa clipa, pana la capat, prezenti si constienti.

Sa ne permitem sa traim experientele vietii, rand pe rand, asa cum vin, fara sa ne mai dorim neaparat sa le analizam, sa invatam lectii sau sa tragem concluzii.

Sa ne aratam asa cum suntem in fiecare moment, fara sa mai dorim sa ne schimbam.

Sa ne traim viata asa cum e, fara sa ne mai dorim ca lucrurile sa fie altfel.

Sa traim, fara sa ne mai dorim ca parti din noi sa moara. Si sa le lasam sa moara, atunci cand le e timpul.

Sa inaintam prin viata firesc. Sa ne oprim atunci cand obosim. Sa pornim din nou.

Sa ne lasam patrunsi de viata simpla si de trairea ei, fara sa mai filosofam pe marginea ei, pentru ca asta ne indeparteaza de trairea adevarata.

Sa traim ceea ce vine spre noi, sa exprimam ceea ce avem de exprimat.

Sa nu mai traim ca si cum am fi nemuritori, cand singura certitudine pe care o avem este moartea. Sa ne bucuram cand e de bucurat, sa suferim cand e de suferit.

Sa radem cand e de ras, sa plangem cand e de plans.

Sa dam spatiu si timp in interiorul nostru lucrurilor carora le-a venit vremea.

Sa regretam ce e de regretat. Sa jelim viata netraita din noi.

Si apoi sa incepem sa traim, clipa dupa clipa, pana la capat, ceea ce avem de trait in acel moment.

Fara sa ne agatam, fara sa ne autosabotam, fara sa ne intepenim in mintea noastra si proiectiile despre ce ar trebui sa fie. Doar curgand lin inspre urmatorul moment si trairea care il insoteste.

Pentru ca atunci cand ajungem la final, sa tragem linie si sa putem spune: “Asta a fost o viata traita! Dincolo de bine si de rau, a fost o viata traita pana la capat.”

Cred ca an dupa an ne-am dorit sa avem puterea sa eliberam toata viata netraita din noi.

Si pentru ca undeva, in interiorul nostru, am ratat continuu trairea vietii, moment cu moment pana la capat, fie ca acum, invaluiti in energia unui nou inceput, sa lansam cu totii in Univers dorinta ca noi, oamenii, sa invatam sa traim atat timp cat suntem in viata.

Mihaela