elefant.ro

[fusion_builder_container hundred_percent=”yes” overflow=”visible”][fusion_builder_row][fusion_builder_column type=”1_1″ background_position=”left top” background_color=”” border_size=”” border_color=”” border_style=”solid” spacing=”yes” background_image=”” background_repeat=”no-repeat” padding=”” margin_top=”0px” margin_bottom=”0px” class=”” id=”” animation_type=”” animation_speed=”0.3″ animation_direction=”left” hide_on_mobile=”no” center_content=”no” min_height=”none”]

frica-pe-culmile-imaginatiei
frica pe culmile imaginatiei

In procesul de dezvoltare personala, frica traseaza,de multe ori, granitele si stabileste regulile. In filmuletul de mai jos, romanciera Karen Thompson Walker ne invita sa privim aceasta emotie si din alta perspectiva, creand o conexiune intre poveste si teama, intre imaginatie si realitate, intre personaje si oameni:

,,Intr-o zi a anului 1819, la 3000 de mile de coasta Chile, intr-una dintre cele mai indepartate regiuni ale Oceanului Pacific, 20 de marinari americani isi priveau vasul scufundandu-se in apa marii. Ei fusesera loviti de un casalot. In timp ce corabiase scufunda, cei 20 de oameni s-au ingramadit in trei barci mai micute. Ei se aflau la 10000 de mile departare de casa si la mai mult de 1000 mile departare de cea mai apropiata bucata de pamant. In barcile lor mici, au carat echipamentul necesar de navigatie si o cantitate limitata de mancare si bautura. Acestia erau oamenii de pe vasul Essex, a caror istorie avea sa inspire mai tarziu cunoscuta poveste a lui ,,Moby Dick”.

Chiar si in ziua de astazi, situatia lor ar fi catalogata drept cumplita, dar imaginati-va cum stateau lucrurile pe atunci. Cei de pe uscat nu aveau nici cea mai mica idee ca ceva era in neregula. Nimeni nu venea sa-i caute pe acesti oameni. Asadar, niciunul dintre noi nu a experimentat vreodata situatia in care se aflau acesti oameni, dar cu totii stim ce inseamna sa simtim teama. Cu totii simtim frica, insa nu sunt asa sigura ca ne petrecem destul timp gandindu-ne la ce inseamna cu adevarat frica.

Pe masura ce ne maturizam, suntem incurajati adesea sa asociem frica cu slabiciunea, cu un lucru copilaresc la care sa renuntam precum dintii de lapte sau rolele.

Si consider ca nu este un accident faptul ca gandim asa. Neurologii au demonstrat ca oamenii sunt din nastere optimisti. Poate de aceea ne gandim la teama ca la un pericol in sine. ,,Nu te ingrijora”- ne place sa ne spunem unii altora. ,,Nu te panica”. Frica devine ceva ce trebuie sa cucerim. Este ceva cu care ne luptam. Este ceva ce tindem sa depasim. Dar ce-ar fi daca am privi frica dintr-o alta perspectiva? Ce-ar fi daca am privi teama ca pe un minunat act de imaginatie, cateodata atat de profund si patrunzator precum o poveste propriu-zisa?

Cel mai usor este sa privim aceasta conexiune dintre frica si imaginatie atunci cand suntem copii, cand fricile noastre sunt extraordinar de vii. Cand eram copil, am locuit in California, care, dupa cum stiti, este un loc frumos in care sa traiesti, insa pentru mine era destul de infricosator.

Imi amintesc cat de inspaimantator era sa privesc candelabrul care era agatat deasupra mesei, care se misca in fata si in spate la cel mai mic cutremur si imi amintesc ca uneori nu puteam dormi noaptea de teama gandului ca Atotputernicul avea sa vina in timp ce dormeam.

Tindem sa afirmam despre copii care gandesc asa ca au o imaginatie foarte vie. Dar la un anumit moment, multi dintre noi parasim aceste viziuni si ne maturizam. Invatam ca nu este niciun monstru ascuns sub pat si ca nu orice cutremur poate sa darame o cladire.

Dar poate ca nu este nicio coincidenta faptul ca mintile noastre creative tind sa depaseasca aceste frici atunci cand inaintam in varsta. Acelasi tip de imaginatie incredibila a produs ,,Originea speciilor”, ,,Jane Eyre”, ,,In cautarea timpului pierdut”, imaginatie ce a bantuit vietile de adult ale lui Charles Darwin, Charlotte Bronte si Marcel Proust. Asadar, intrebarea este ce putem invata din fricile provenite din viziunile noastre si din copilaria noastra?

Sa ne intoarcem pentru un moment in anul 1819, la situatia de pe vasul Essex. Haideti sa aruncam o privire la temerile generate de imaginatia celor aflati in mijlocul oceanului. Trecusera deja 24 de ore de la scufundarea vasului. Venise timpul ca cei 20 de oameni sa-si faca un plan, insa aveau prea putine optiuni. Acestia stiau ca cele mai apropiate insule la care puteau ajunge erau Insulele Marquesas, aflate la 1200 mile departare. Insa existau zvonuri infricosatoare despre acestea. Se spunea ca aceste insule, cat si altele din jurul lor, erau populate de canibali. Asadar, tot ceea ce isi puteau inchipui acesti oameni era fie ca puteau fi ucisi, fie ca puteau fi mancati la cina.

O alta posibila destinatie erau Hawaii, dar avand in vedere anotimpul in care se aflau, capitanul se temea ca vor veni furtuni cumplite. Ultima optiune era cea mai sigura, dar si cea mai dificila: sa navigheze 1500 de mile spre sud, in speranta ca pot da peste un vant favorabil care sa-i impinga spre coasta Americii de Sud. Dar stiau ca acesta deviere le va consuma proviziile de mancare si apa. Sa fie mancati de canibali, sa fie distrusi de furtuni sau sa moara de foame inainte sa ajunga pe uscat. Acestea erau fricile care dansau in imaginatia sarmanilor oameni si asa cum s-a dovedit mai tarziu, frica pe care urma sa o asculte avea sa le determine supravietuirea sau moartea.

Am putea foarte usor sa numim aceste frici altfel. Cum ar fi ca in loc sa le numim frici sa le numim povesti? Pentru ca, de fapt,a acesta este frica, daca stam sa ne gandim. Este ca o poveste neintentionata pe care cu totii stim din nastere cum sa o povestim. Iar frica si povestea au aceleasi componente. Au aceeasi arhitectura. Ca majoritatea povestilor, fricile au personaje. In fricile noastre, noi suntem personajele. De asemenea, fricile au un subiect, au introducere, cuprins si incheiere.

Tocmai ai urcat in avion. Avionul decoleaza. Motorul se strica. Fricile noastre contin o imagistica atat de bogata incat pot deveni atat de vii precum paginile unui roman. Imaginati-va un canibal, dinti de oameni savurand pielea umana, carne proaspata de om ce arde in jurul unui foc. Fricile au suspans. Daca mi-am facut treaba de povestitor astazi, ar trebui sa va intrebati ce s-a intamplat cu acei oameni de pe vasul Essex.

Fricile noastre provoaca in interiorul nostru o forma similara de suspans. Precum orice poveste mareata, fricile noastre ne plaseaza atentia asupra unei intrebari care este la fel de importanta in viata precum este si in literatura: ce se va intampla mai departe? Cu alte cuvinte, fricile noastre ne indeamna sa ne gandim la viitor. Apropo de asta, oamenii sunt singurele creaturi capabile sa se gandeasca la viitor in felul acesta, proiectandu-se in timp, iar aceasta proiectare mentala nu este altceva decat un alt punct comun al fricii si povestii.

Ca scriitor, va pot spune ca o mare parte din a scrie fictiune consta in a invata sa prezicem cum un eveniment dintr-o poveste afecteaza celelalte eveneimente, frica actionand in acelasi mod. Atat in ceea ce priveste temerile, cat si fictiunea, un lucru intotdeauna conduce catre un altul. In timp ce scriam primul meu roman, ,,Varsta miracolelor”, am petrecut luni de zile gandindu-ma ce s-ar intampla daca miscarea de rotatie a Pamantului ar incetini brusc. Ce s-ar intampla cu zilele noastre? Ce s-ar intampla cu mintile noastre? Abia apoi am constientizat cat de similare erau aceste intrebari cu cele pe care mi le puneam in copilarie, noaptea. Daca un cutremur va avea loc in seara aceasta, imi spuneam, ce se va intampla cu locuinta noastra? Ce se va intampla cu familia mea? Si intotdeauna raspunsurile luau forma unei povesti.

Asadar, daca privim la fricile noastre si consideram ca sunt mai mult decat niste simple povesti, ar trebui sa ne gandim la noi ca la autorii acestor povesti. Dar la fel de important este sa ne gandim la noi ca la cititorii fricilor noastre si sa stim sa ne alegem fricile care au efecte profunde in vietile noastre.

In prezent, unii dintre noi privesc aceste temeri mai indeaproape decat altii. Am citit despre un studiu recent realizat pe antreprenorii de succes, iar autorul a descoperit ca acestia aveau un obicei pe care il numeau ,,paranoia productiva”, care insemna ca acesti oameni, in loc sa-si alunge temerile, le studiau cu atentie pentru ca mai apoi sa le transforme in pregatire si actiune. Asadar, daca cea mai mare teama a lor devenea realitate, afacerea lor era gata.

Si cateodata, desigur, cele mai mari temeri devin reale. Acesta este unul dintre cele mai extraordinare lucruri legate de frica. Cateodata, fricile noastre pot prezice viitorul. Dar este imposibil sa ne pregatim pentru toate fricile pe care imaginatia noastra le creaza. Deci cum putem face diferenta intre fricile pe care le ascultam si cele care nu ar trebui bagate in seama?

Consider ca povestea vasului Essez ofera un exemplu revelator, chiar daca este tragic. Intr-un final, oamenii au luat o decizie. Temandu-se de canibali, au decis sa lase deoparte varianta de a se indrepta catre insulele cele mai apropiate si au ales ruta dificila catre America de Sud. Dupa mai bine de doua luni pe mare, ei au ramas fara provizii de mancare si apa, fiind inca departe de uscat. Cand ultimii supravietuitori au fost ajutati de doua vapoare care treceau, mai putin de jumatate din oamenii de pe vas nu mai erau in viata, unii dintre ei trecand la propria forma de canibalism. Herman Melville, care s-a documentat din aceasta intamplare pentru ,,Mobby Dick” , a scris cativa ani mai tarziu: ,,Toata suferinta acestor samani oameni de pe Essex ar fi putut fi evitata daca ar fi parasit imediat epava, putand ajunge imediat in Tahiti. Dar au fost ingroziti de canibali”.

Asadar, intrebarea este de ce acesti oameni au fost mai mult ingroziti de canibali decat de ideea de a muri de foame? De ce s-au lasat mai mult infulentati de o poveste decat de alta? Privind din aceasta perspectiva, povestea lor devine o poveste despre citit.

Romancierul Vladimir Nabokov spune ca cel mai bun cititor este o combinatie de doua temperamente diferite, unul artistic si unul stiintific. Un bun cititor are pasiunea unui artist, dorinta de a fi prins in poveste, dar la fel de important este ca cititorii sa detina obiectivitatea specifica unui om de stiinta, care actioneaza pentru a tempera si a complica reactiile intuitive ale cititorului.

Dupa cum putem observa, oamenii de pe Essex nu au avut nicio problema cu partea artistica. Ei si-au imaginat o varietate de scenarii oribile. Problema este ca ei au ascultat povestea gresita. Dintre toate naratiunile pe care fricile lor le scoteau la ivela, ei au raspuns la cea mai cumplita, la cea mai vie, la cea pe care au reusit sa si-o imagineze cel mai bine: canibalii. Daca ar fi fost capabili sa-si interpreteze fricile din prisma unui om de stiinta, cu mai multa detasare, ar fi reusit sa asculte povestea mai putin violenta, aceea a foametei si s-ar fi indeptat spre Tahiti.

Poate daca toti am incerca sa ne intelegem fricile, nu ne-am mai lasa condusi catre cele mai dezastruoase dintre ele. Poate ca atunci am petrece mai putin timp temandu-ne de criminali in serie sau de avioane care se prabusesc si mai mult timp cu dezastrul subtil si incet cu care ne confruntam: linistea construita in arterele noastre, schimbarile graduale ale climatului nostru. Asa cum cele mai nuantate povesti in literatura sunt cele mai bogate, si cele mai subtile temeri ale noastre pot fi  reale.

Intelegandu-le din perspectiva potrivita, temerile noastre devin un dar al imaginatiei, un fel de clarviziune a fiecarei zile, o modalitate de a capta viitorul cand inca este timp sa influentam felul in care acel viitor va actiona.  Temerile noastre ne pot oferi ceva la fel de pretios precum cartile noastre preferate de literatura: putina intelepciune, un strop de profunzime si o versiune a celui mai evaziv lucru – adevarul. Multumesc!”

[/fusion_builder_column][/fusion_builder_row][/fusion_builder_container]

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here