Poate e mai important ce avem de învăţat decât experienţele în sine.

Şi ceea ce face lumea, în general, este să se concentreze enorm pe experienţa în sine – adică mă duc la serviciu, sunt cu partenerul acesta – e foarte ocupată cu experienţa şi foarte puţin ocupată să înţeleagă ce e dincolo de ea şi ce îi aduce aceasta în viaţa lui, ce are de învăţat.

Oricând noi trăim pentru înţelegere, de fapt – de asta ne-am încarnat, pentru că de aceea universul crează fiinţele umane care se nasc – nu este aşa o întâmplare, un haos; este o foarte mare claritate la nivel de suflet, adică motivul pentru care fiecare se încarnează şi ce are de făcut aici şi ce are de învăţat.

Deci, dacă reuşim să vedem experienţele că fiind mai puţin importante şi important ce avem de învăţat din ele, înseamnă că începe un proces conştient şi putem să ne numim fiinţe conştiente; până atunci suntem fiinţe care acţionăm pe pilot automat, adică pe stimuli. Şi, chiar şi la nivel de relaţie putem duce această discuţie, să fiu conştient de ce am eu de învăţat din relaţia asta, nu de cum vorbeşte el/ea cu mine, ce face, ce facem împreună, care este planul, gândul meu că o să fiu cu el pentru totdeauna; acestea sunt toate creaţii ale noastre.

Atunci cum le separi, experienta de constienta?

Nu negăm faptul că avem experienţe şi planuri de făcut, doar ca să reuşeşti în timp ce faci planurile acestea sa te întrebi de la început ce am de învăţat de aici şi de ce mi se întâmplă. E un proces în care încerci să devii din ce în ce mai conştient. Şi spuneam că, mai spre finalul procesului, când nu te mai laşi aşa mult influenţat emoţional de întâmplările din viaţa ta şi nu te dau peste cap, este pentru că tu înţelegi ce ai de învăţat de acolo şi înţelegi mai profund; dar asta înseamnă să fii într-un nivel de conştiinţa un pic mai avansat şi când lucrurile se întâmplă deja aşa, este o alchimie. Nu o putem gândi. Trebuie să o trăim şi o trăim pas cu pas, nu ne proiectăm cum trebuie să fie.

Deci primul impuls este să mă întreb de ce persoană această se comportă urat cu mine, de ce mă doare când mă despart, de ce se întâmplă asta… mă doare pentru că eu vreau siguranţă de la această persoană , şi de ce vreau siguranţă, pentru că am frici… de ce am frici?… pentru că mama mea m-a învăţat că la 20 de ani trebuie să fiu căsătorită…. sau pentru că nu am fost niciodată singură, eu nu ştiu cum să fiu cu mine însumi…. deci intru într-un proces şi sunt cursuri care va pot însoţi şi asta nu înseamnă că la sfârşitul cursului totul este rezolvat, dar vorbim de o cale…

Nu trebuie să ne agăţăm de ceva, pentru că este ceea ce este; nu este ca o chestie de supravieţuire, în care mă agăţ de o persoană. Se termină o relaţie, face loc o alteia. Şi dacă ne uităm la relaţiile noastre trecute, poate in multe am suferit şi am văzut că de fapt, a fost mai bine că s-a terminat, am făcut loc. Şi cât de mult ne-am agăţat şi cât de mult am suferit, dar nu pentru că persoană aceea era aşa de specială ci pentru că noi trăiam în frica de a nu fii iubiţi de exemplu, de a pierde… şi acestea au fost procesele noastre interioare şi problema noastră, nu a persoanei, că a plecat; poate ţi-a făcut un bine, o eliberare, ţi-a făcut un mare cadou şi totuşi tu ai suferit. Dar trebuie să fim foarte atenţi la integritatea noastră şi ce ne spune – pentru că de multe ori ne spunem chestii care ne fac pe noi să ne simţim bine – ca să înţeleg lucrurile exact aşa cum sunt.

Tot procesul de creştere interioară te ajută să nu mai fii dependent, pentru că, de fapt, dependenţele sunt un fel de slăbiciuni ale noastre, sau ce credem noi că sunt slăbiciuni sau cum credem noi că suntem, ne agătăm… un om se agaţă de colacul de salvare în momentul în care nu crede că poate înota.

Fragmente de curs, Centrul de Dezvoltare Personala si Spirituala Solisis, www.solisis.org