echilibrul si dezechilibrul inaintarii prin viataAti constientizat vreodata ca, atunci cand ne hotaram sa facem un pas inainte, pentru a pune un picior inaintea celuilalt, e nevoie ca, pentru o fractiune de secunda, sa renuntam la echilibrul de a sta pe doua picioare?
Desi merg de multi ani, ieri a fost prima data cand am constientizat acest lucru. Pentru ca mersul, ca si respiratia, a devenit un automatism. Insa procesul este cat se poate de clar, atunci cand il observam cu atentie: pentru a face un pas, e nevoie sa ne asumam, pentru o perioada, dezechilibrul pe care il presupune inaintarea.
Intre a ne desprinde din echilibrul stationarii si a aseza un picior inaintea altuia, exista o fractiune de secunda de gol si de neprevazut, timp in care ne sprijinim pe un singur picior. Si avem incredere ca vom pasi, cu piciorul desprins in gol, pe o suprafata identica, ca stabilitate si inaltime, cu locul in care se afla piciorul stationar. Desigur, cand aceste conditii nu sunt indeplinite, stim cu totii ce se poate intampla. In cel mai bun caz, o simpla dezechilibrare. In cel mai rau caz, o cazatura. In cazul extrem, o fractura.
Exact acelasi proces il parcurgem, cu mintea si sufletul nostru, cand vrem sa facem urmatorul pas in viata noastra. Cu toate acestea, a inainta prin viata pare mult mai greu decat a face cativa pasi fizici, dintr-un loc in altul. Oare de ce? Poate pentru ca este extrem de greu sa ne asumam dezechilibrul temporar, necesar pentru a atinge din nou starea de echilibru? Poate pentru ca ne lipseste increderea ca vom pasi pe un teren echilibrat? Poate ne e frica de o cazatura dureroasa? Poate ne e frica de necunoscutul pe care il presupune inaintarea catre ceva?
Intalnesc zilnic oameni carora le e frica sa faca pasul in afara situatiei in care se afla si care ii deranjeaza de zeci de ani. Si nu pentru ca au facut pace, intr-un fel sau altul cu situatia, nu pentru ca au acceptat, nu pentru ca sufletul le e senin atunci cand isi spun: “asta este ceea ce trebuie sa traiesc!” Ci pur si simplu pentru ca le e frica de ce se poate intampla intre momentul in care se afla in echilibru si urmatorul moment in care se vor afla, din nou, pe doua picioare.
“Nu-mi place ce traiesc acum, dar macar sunt intr-un echilibru care-mi este cunoscut. Poate ca este un echilibru fragil sau o iluzie de echilibru, dar este un loc unde imi permit sa stau, in acelasi timp, cu ambele picioare infipte in pamant. Nu pot sa-mi asum trairea in gol, trecerea prin necunoscut, balansul dezechilibrant al primului pas. Nici macar temporar.”
Cunosc acest loc in mine insami. Este lipsa de incredere in procesul natural al inaintarii prin viata. Este credinta noastra falsa ca totul trebuie sa fie in echilibru, in orice moment. Este teama mintii noastre de frumusetea calatoriei si tendinta de a forta, intotdeauna, destinatia. Pentru ca doar intr-o destinatie stabila, mintea noastra pare a se simti in siguranta. O alta iluzie, desigur.
Daca ar fi sa reducem la absurd acest proces, ce ne-am face daca, la fiecare pas pe care il facem ca sa ajungem din sufragerie la bucatarie, din dormitor la baie, din casa afara, de afara la serviciu si apoi inapoi acasa, ne-am ingrijora ca nu suntem in siguranta la urmatorul pas? Si la urmatorul pas? Daca in mintea noastra am crea doar scenarii despre cum ne-am scranti gleznele, ne-am rupe ligamentele si ne-am fractura tibiile, la fiecare pas? Foarte probabil, am innebuni. Ne-am inchide in casa. Ne-am imobiliza picioarele. Am uita ca exista.
Tot astfel, uitam ca exista dorinta sufletului de a merge spre urmatoarea experienta de care are nevoie. Ignoram vocea care ne spune: “Fa urmatorul pas, incepe doar sa mergi! Calea ti se va asterne la picioare, inainte ca tu sa-ti dai seama.” La un anumit nivel, dezechilibrul si echilibrul sunt unul si acelasi lucru. Impreuna, alcatuiesc forta motrice a vietii.
Poate ca aveau dreptate cei care spuneau, la un moment dat, intr-un cantec: “echilibrul in viata e ca fuga pe gheata”. Poate vom avea parte de cea mai frumoasa distractie atunci cand vom pune patine sufletului nostru si ne vom bucura de minunatul alunecus numit viata.
La final, as vrea sa adaug ca nu cred in celebrele fraze motivationale de genul: “Nu am niciun fel de frici. Sunt liber de orice ma limiteaza”. Cred ca putina frica de necunoscut nu strica niciodata. Ne mentine in siguranta. Conteaza insa doza. Daca frica e atat de mare incat ne impiedica sa facem urmatorul pas, probabil e momentul sa ne imprietenim cu ea.
