dependenta de propria drama
Tuturor ne plac filmele, insa dependenta de dramele din viata noastra este mai puternica decat orice scenariu de film dramatic.
In fiecare zi imi spun povestea. Iar in fata povestii mele, ceilalti se aseza cu picioarele incrucisate pentru a o rosti pe al lor. Desi stam cu totii in cerc si parem sa ascultam ce au altii de spus, nu ne intereseaza decat un singur moment: acela in care vine randul nostru sa spunem ce avem de spus. Iar daca drama celuilalt este cutremuratoare, ne dorim din suflet ca drama noastra sa fie si mai sfasietoare, astfel incat toata atentia sa fie asupra noastra…
Oare nu facem acest lucru in fiecare zi?
Atunci cand o prietena isi expune sufletul in timp ce ne povesteste despre cat de putin se simte iubita in relatia ei, nu cumva incepem si noi sa enumeram defectele partenerului nostru? Oare cand cineva se plange de durerile de spate pe care le are nu incepem si noi sa facem o recapitulare a tuturor durerilor noastre de cap, de parca motto-ul nostru ar fi ,,vrei in sabii sa ne duelam sau in dureri sa ne plangem”? Oare cand o alta cunostinta se plange ca nu are suficienti bani sa traiasca, nu ne alaturam si noi, plangandu-ne ca nu avem suficienti bani sa calatorim?
Alegandu-ne povestea, uitam diferenta dintre o drama nascuta dintr-o nevoie reala, dureroasa, poate chiar disperata si o drama nascuta din lipsa de atentie sau lipsa de activitate.
Astfel, patrundem intr-un automatism al exagerarii, crezand ca plangandu-ne si noi de mila, il putem sustine mai bine pe celalalt. Dar nu facem decat sa scriem filele unei carti care, desi se vrea autentica, este cat se poate de falsa. Care desi trebuia sa se contureze intr-un roman realist, se dovedeste intr-un final a fi cea mai pura fictiune.
Si atunci ne mai putem plange ca nu stim cine suntem si ca nu ne cunoastem cu adevarat?
Poate ca in loc sa alegem sa traim drama altuia, am putea macar sa incercam sa delimitam granitele dintre povestea noastra si povestea celorlalti. Am putea sa ne intrebam, dupa ce i-am ascultat povestea: ,,Cat din mine a intervenit in povestea ta?” sau ,,Cat am preluat din povestea ta pentru a o contura pe a mea?”
Cu totii ne identificam cu o mai mica sau mai mare drama pe care o purtam cu noi.
Unii plang dupa relatiile esuate, altii sufera din cauza bolii incurabile cu care se lupta. Unii isi pot dramatiza legatura dureroasa cu parintii, iar altii pot suferi pentru faptul ca si-au pierdut ambii parinti. Unii se pot plange ca nu au suficiente haine pentru a le schimba in fiecare zi, in timp ce altii merg desculti iarna.
Ne putem dramatiza atat de bine conditia si putem juca acest rol cu atata convingere incat toata sala sa se ridice si sa ne aplaude cu putere si entuziasm, iar noi sa ramanem singurii care, in ciuda interpretarii perfecte, simtim un gol neinteles, un gol al pierderii…
Putem oare delimita o drama adevarata de o drama falsa? Atata timp cat este traita cu intensitate, deja nu mai conteaza granitele ei…ea deja este creata si traita…Un adult ingropat in datorii priveste nervos spre adolescentul a carui unica drama este depasirea timiditatii pentru a darui cuiva drag o floare…
Poate ca dramele nu ar trebui rostite. Iar motivul pentru care ar trebui sa se intample acest lucru este simplul fapt ca sunt traite, iar in unele momente puterea cuvintelor devine atat de limitata incat stim ca ceea ce simtim inauntrul nostru este singurul Cuvant care poate fi rostit.
Iar atunci cand li se da un glas mai strident decat ar trebui sa il aiba, poate ca dramele nu ar trebui ascultate. Iar motivul pentru care ar trebui sa se intample acest lucru este constientizarea faptului ca persoana care isi repeta la nesfarsit durerea este cea care a inceput sa-si indrageasca, mai mult decat e cazul, propria poveste.
Penultimul paragraf este valabil pentru cei ce nu au capacitatea de a fi buni prieteni.Psihologi in nici un caz,terapeuti nici atat. Pentru a fi un bun prieten pentru cineva care a suferit un eveniment dramatic este suficient intr-o prima etapa sa il asculti activ si sa ii respeci durerea chit ca nu o impartasesti sau nu o intelegi.Un prieten este in primul rand un bun ascultator. Apoi cu calm sa ii pui intrebari care treptat sa il linisteasca aratandu-i faptul ca unele evenimente se intampla. Cum si de ce ….. uneori pot fi explicate logic alteori…..Important este sa nu incepi cu “Aoualeu si Vai ce nenorocire – stiam eu” la care maea majoritate suntem specialisti dintr-o traditie prost mostenita.Lipsa unor valori morale, etice si de respect personal sau de familie,pentru ca nu mai sunt moderne, au creat alte drame.Democratia prin ignorarea decentei si lipsa de respect pentru parinti si colegi, colaboratori, sot/sotie, copil.prieteni, au generat si acestea alte drame reale. Si nu in ultimul rand o multime de curente asa zis spirituale si teorii NLP care ignora realitatea si creaza o lume iluzorie distrugand si ultimul bastion de normalitate si de traire in prezent asa cum este el cu bune si rele.Oamenii sufera cand nu isi realizeaza coparticiparea la propria drama, deci vinovati sunt altii, el/ea va fi iertata daca merge la biserica sau la vre-o terapie de cateva milioane. Si asa dramele se perpetueaza spre satisfactia psihologilor,terapeutilor,preotilor si altor tamaduitori cu puteri miraculoase pentru ca si aceasta a devenit o rentabila afacere pe timp de criza. Cu respect.
Subscriu intru-totul corectitudinea si veridicitatea afirmatiilor facute in comentariul anterior , de catre D-na Luiza Bratu , inclusiv cele legate vis-a-vis de rentabilitatea ” afacerilor ” in timp de criza , – ” spre satisfactia psihologilor , terapeutilor si a altor tamaduitori cu puteri miraculoase ” , precum si a intentiilor numeroaselor ” curente asa zis spirituale si teorii NLP fanteziste ” ce ignora de fapt realitatea din momentul prezent – Acum – cu tot ce ni se da sa traim – cu bune si rele .
La buna cugetare si desigur Nu manipulare mentala ! ————
Sunt de acord ca a ne plange zilnic de ceva ne duce la adancirea acelui ceva, iar pentru a putea iesi din situatie e nevoie sa renuntam intai la atitudinea negativa fata de acel ceva. Un Profesor spunea studentilor sai ca a invatat sa nu vorbeasca despre bani, sanatate si sex. Am inteles mai tarziu ca acestea sunt lucrurile despre care obisnuim sa ne plangem si astfel ramanem in starea de victima a propriului program.
Am tot respectul pentru prietenii adevarati si pentru acei terapeuti care chiar ajuta oamenii sa schimbe acel program gresit, lucru ce poate fi posibil doar prin propria implicare in schimbare, cu toate riscurile ei. Prietenii si terapeutii ii ajuta numai daca ii fac sa constientizeze ce este gresit si ii fac sa priveasca lucrurile dintr-o alta perspectiva. Pentru ca mai apoi sa isi accepte faptele si sa le dea o alta semnificatie, actionand in acel sens nou.
Eu as numi aceasta “Implicare in propria realitate”.
Toate gandurile bune!
Cred ca majoritatea persoanelor s-au regasit in aceste descrieri, iar dramele difuzate la TV nu fac decat sa antreneze si alte persoane sa isi deplanga soarta pe care o considera nedreapta si neschimbatoare.. Frumoase cuvinte, miscatoare!