Cum evoluam in relatia de cuplu?

cum evoluam in relatia de cuplu

Multi poate gandesc ca odata inceputa relatia de cuplu, partenerii stau si se odihnesc.

Dar relatia de cuplu este parte a unui proces de viata, o parte determinanta a lui. Caci viata propriu-zisa incepe cu o relatie de cuplu.

Odata cu ea toate lucrurile in viata se schimba, devin mai mari, mai bogate si mai implinite.

A invata iubirea de la parinti.

Relatiei de cuplu ii precede ceva si anume copilaria. Relatia de cuplu se invata devreme. Iubirea pe care o investim in relatia de cuplu o invatam de timpuriu.

O invatam, inainte de toate, de la mama. Doar cand relatia cu mama se desavarseste, cand primim de la aceasta, cu toata inima, ceea ce are ea de daruit, vom fi pregatiti pentru o relatie de cuplu.

Lucrurile stau intocmai si in relatia cu tatal. Cine nu isi apropie parintii, nu isi poate apropia vreun partener. Multe probleme intr-o relatie apar din faptul ca unul sau ambii parteneri nu traiesc impacati cu parintii, intr-o stransa legatura ce implica atentie si daruire insotita de recunostinta.

Intreaga perioada pana la maturitate se intemeiaza pe a “primi cu iubire.” A primi si iar a primi este esential aici. Din diferite motive, multi oameni se sfiesc sa primeasca. De exemplu, unii dintre noi traiesc cu impresia ca ceea ce parintii ne ofera este atat de mult, atat de bogat, incat nu ne vom putea revansa niciodata, ca recunostinta noastra nu va fi niciodata deajuns.

A primi cu iubire.

Avem o nevoie adanc inradacinata de echilibru intre a da si a primi. Astfel, unii copii se inchid si nu vor sa primeasca din teama ca nu vor putea rasplati cu aceeasi masura.

Prin urmare, ei nu mai vor sa primeasca nimic. Si aduc acuzatii si reprosuri la adresa parintilor. Din acest motiv primesc foarte putin si, la randul lor, au foarte putin de dat. De regula, acest putin nu este suficient intr-o relatie de cuplu. Iata cum relatia de cuplu se bazeaza pe faptul ca noi primim de la parinti.

Adesea predomina o prejudecata privitoare la sentimentul de echilibru intre a da si a primi. Nu vom putea niciodata sa ne revansam fata de parinti. Dar ne putem revansa in alt fel, prin faptul ca daruim mai departe, de exemplu unui partener, si mai ales propriilor nostri copii.

Intelegand acest lucru nu ne mai facem griji legate de cat vom reusi sa dam inapoi parintilor. Primim si iar primim stiind ca intr-o zi tot ceea ce am primit se va revarsa din nou, iar partenerul si copiii nostri vor deveni astfel mai bogati. Iata deci o conditie necesara relatiei de cuplu. Iubirea din care se hranesc ambii parteneri incepe inca din copilarie.

 

A primi dincolo de bine si de rau.

Mai este ceva ce se opune faptului de a primi, inteles ca treapta premergatoare unei relatii. Este deosebirea dintre bine si rau. Exista opinia, incurajata de anumite curente ale opiniei publice si insusita de multe scoli de psihoterapie, conform careia problemele noastre au stransa legatura cu parintii. Daca parintii ar fi fost mai buni si noua ne-ar fi acum mai bine. Este o conceptie ciudata, caci evolutiei ii este propriu faptul de a razbate in detrimentul oricaror obstacole.

O conceptie larg imprastiata afirma ca evoluam primind si iar primind, fara a fi nevoiti sa intreprindem ceva pe cont propriu. Dar evoluam tocmai datorita obstacolelor si greselilor comise de parinti, datorita greutatilor pe care le-am avut in copilarie. Departe de a fi un lucru rau, obstacolele sunt sansa noastra de a creste si a prinde puteri pentru adevarata viata.

Adesea ma intreb ce s-ar alege dintr-un copil cu parinti asa-zisi perfecti. Ar putea el sa traiasca? Ar sti el ceva despre adevarata viata? Este el suficient de bogat pentru o relatie de cuplu?

Meditatie:”Pregatirea pentru o relatie de cuplu”

Ne imaginam parintii, mama si tatal, asa cum sunt. In spatele lor sunt parintii fiecaruia, caci si parintii nostri au fost odata copii. In spatele parintilor lor stau alti parinti si tot asa, la nesfarsit, multe generatii anterioare. Viata care curge prin toti acestia are  origine necunoscuta noua. Viata este cel mai puternic lucru care exista. Este lucrul cel mai cuprinzator, mai spiritual, mai dumnezeiesc. Relatia cu Dumnezeu nu poate fi decat o relatie cu viata. Si orice relatie cu viata este pana la urma o relatie cu Dumnezeu.

Aceasta viata curge in mod divin, real, prin aceste generatii. Nimeni nu poate adauga sau indeparta ceva. Prin faptul de a primi si a darui mai departe, toate aceste generatii au fost desavarsite. Au fost desavarsite prin armonia lor cu un impuls divin. Astfel, prin multe generatii, viata a ajuns in cele din urma la parintii nostri. Ei s-au iubit si din iubirea lor ne-am nascut noi. Viata noastra este fructul iubirii lor.

Ii privim pe parinti, ne deschidem inima si primim de la ei, asa cum sunt, aceasta viata in plinatatea ei, ca pe cel mai cuprinzator lucru existent, ca pe ceva sfant, dumnezeiesc. Privim catre ei si primind aceasta le spunem:”Multumesc.” Dar nu numai lor. Acest multumesc se indreapta spre toate generatiile din spatele lor si, in cele din urma, spre insasi originea vietii. In felul acesta am dobandit noi viata.”

Am avut nevoie de preocuparea si ingrijirea din partea parintilor multa vreme. Ei ne-au daruit aceasta preocupare si aceasta ingrijire. Ne-au hranit, ne-au protejat, ne-au educat, s-au gandit mereu la noi intrebandu-se: “Ce-i lipseste copilului nostru?’ Astfel am crescut datorita dragostei si ingrijirii lor.”

Creator si Divin

Dar parintii nostri sunt si ei oameni, asemeni noua, cu asa-numitele lor greseli. Spun ”cu asa-numitele lor greseli” pentru ca orice evolutie necesita, pe langa acumulare, si obstacole si greseli. Caci divinul care actioneaza in viata comite si greseli, privit din aceasta perspectiva. Conceptia conform careia divinul este desavarsit nu se sustine.

Caci tot ce este creator datoreaza asta numai faptului de a fi fost mai inainte neimplinit. A crea este posibil doar acolo unde exista ceva neimplinit, ceva neajuns la termen, acolo unde exista greseala si eroare.

Astfel, tot ceea ce este creator in noi, prin parintii nostri, este cu putinta datorita greselii, datorita greutatilor, lipsurilor si vinovatiei. Privim la acest fapt ca la ceva necesar propriei noastre vieti, propriei noastre evolutii si il primim inlauntrul nostru acceptandu-l: “Da, ceea ce m-a facut sa cresc imi apartine. Este o parte din mine si trebuie sa fie asa.”

Simtim ceea ce se petrece in sufletul nostru acum. Observam cum devenim mai cuprinzatori si mai puternici.

A evolua in relatia de cuplu.

Ce nu am primit, nu putem da ma departe. Acest fapt are efecte considerabile asupra relatiei de cuplu.

Multi isi reprezinta partenerul ca ideal, asa cum ar trebui el sa fie. Cu un partener ideal nimeni nu poate evolua. Ce ar insemna un partener ideal pentru mine? Ar fi atunci cand i-as putea spune: “Tu esti parintele meu si eu sunt copilul tau”. Dar ce rezulta dintr-o astfel de relatie?

Fiecare dintre parteneri, barbatul si femeia, au crescut intr-o anumita familie cu anumite dificultati si astfel au evoluat intr-un anumit fel. Ori iata ca acum se intalnesc, fiecare cu felul lui de a fi diferit si devin o provocare unul pentru altul. Daca se iau asa cum sunt, exact asa cum sunt, vor evolua unul alaturi de altul. Atat si nimic mai mult. Asta este conditia.

Atunci am putea, fireste, sa privim si altfel dificultatile ce apar in relatia de cuplu. Le-am putea pretui si am putea evolua prin ele, astfel incat relatia sa devina tot mai implinita si fericita.

Fragment din “Fericirea care dureaza”, Bert Hellinger, Editura Cartea Daath