[fusion_builder_container hundred_percent=”yes” overflow=”visible”][fusion_builder_row][fusion_builder_column type=”1_1″ background_position=”left top” background_color=”” border_size=”” border_color=”” border_style=”solid” spacing=”yes” background_image=”” background_repeat=”no-repeat” padding=”” margin_top=”0px” margin_bottom=”0px” class=”” id=”” animation_type=”” animation_speed=”0.3″ animation_direction=”left” hide_on_mobile=”no” center_content=”no” min_height=”none”]

salvarea celorlati
salvarea celorlati

In aparenta, salvarea celorlalti este cea mai usoara munca de facut. Inarmat cu rabdare si cuvinte potrivite, salvatorul pare sa detina raspunsurile dilemelor celor din jurul sau.

O data ce ,,actul salvarii” este indeplinit, singurul lucru cu care se poate mandri este siguranta ca va fi cautat si a doua oara. Atunci cand ne raportam la propriile relatii ce se schimba de-a lungul procesului de dezvoltare personala, tindem cu usurinta sa ne asumam acest rol in special fata de cei pe care ii iubim.

De la o vreme imi petrec serile incercand sa impac oameni. Sunt prietenele care se cearta, sunt parintii care nu mai gasesc nicio alta cale de a comunica, sunt oamenii care nu gasesc nicio iesire din starea in care se adancesc…

De la o vreme imi petrec serile incercand sa impac oamenii cu ei insisi. Programul meu de seara include cel putin doua ore de sfaturi si incurajari, care, desi in anumite momente au rasarit pline de sinceritate din adancurile fiintei mele, acum s-au transformat in automatisme incat sunt sigura ca in cazul in care as inregistra ceea ce am de spus, cuvintele acelea ar face fata conversatiei cu celalalt. Nu stiu insa cum as putea sa inregistrez si tacerea…

Se pare ca de la o vreme am obosit sa tot incerc sa impac oamenii. Cand ma privesc in oglinda, ma bucur de cearcanele mele, dar stiu ca m-ar bucura si mai tare sa nu mai las vocile celor din jur sa fie refrenul fiecarei zile: ,,De ce doar mie mi se intampla asta?”, ,,De ce pe mine nu ma intelege nimeni?”, ,,Ce am facut eu sa ajung in situatia asta?”, ,,Ma ajuti si pe mine?” Si oricat de mult as fi crezut ca am raspunsul acestor intrebari, am aflat cu stupoare ca nu il detin. Singura taina pe care le-o pot impartasi este sa nu caute in mine solutia.

In cele din urma, cum am putea sa-i ajutam pe ceilalti daca ei refuza sa primeasca? Cum am putea sa scoatem pe cineva drag dintr-o relatie abuziva daca persoana aceea alege in continuare sa ramana acolo?

Cum am putea sa rupem din voiosia noastra pentru a o darui celor care au uitat sa se bucure de viata? Cum am putea sa luptam noi pentru cei care refuza sa lupte? Cum am putea sa oferim cuvintele celor care nu mai vor sa comunice si actiune celor care au intrat intr-o stare de delasare in fata vietii?

Ei bine, NU putem. Putem incerca, desigur. Asa fac toti salvatorii. Dar apoi vom fi epuizati, tristi, greoi, plini de regrete…si ne vom intreba daca a meritat cu adevarat lupta asta…

Poate ca unul dintre cele mai triste si dureroase lucruri din lume este sa fim martori la suferinta celui drag noua in timp ce constientizam ca am fost inzestrati cu neputinta de a face ceva. Dar in momentul in care el nu alege sa lupte pentru el si noi ne luptam cu morile de vant, crezand ca il putem ajuta, aflati ca noi suntem victimele. Suntem victimele unei false salvari.

Si apoi ne putem intreba de ce dorim sa ii salvam pe ceilalti. In momentele in care am reusit sa fac asta, am simtit o stare de impacare de parca misiunea a fost indeplinita si o pot lua de la capat. Dar pe masura ce situatia devenea repetitiva si stagnanta in acelasi timp, am aflat ca eu nu mai am ce sa caut acolo.

Impacarea devenea o falsa impacare cu sine, iar salvatorul isi uitase de mult rolul.

Si de parca toate acestea nu erau de ajuns, de ce salvatorul nu reuseste sa se salveze tocmai pe el insusi? De ce are o capacitate atat de mare de a se darui celorlalti, insa nu gaseste resursele de a se incuraja pe el? Desi uneori este inevitabil, am putea incerca sa parasim triunghiul victima-agresor-salvator si sa ne intrebam ce poate face fiecare pentru el insusi. Poate ca acesta ar fi cel mai mare ajutor…

Asa ca data viitoare cand incercam sa ne mai asumam salvarea cuiva, ar trebui sa ne intrebam de ce vrem sa o facem. O facem cu adevarat pentru ei sau o facem pentru noi insine? Raspunsul sincer la aceasta intrebare ne poate scuti de momentele de gol pe care le-am putea simti in urma acestor fapte…

Andreea[/fusion_builder_column][/fusion_builder_row][/fusion_builder_container]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here