elefant.ro

parintii La inceput a fost admiratia. De undeva de jos, privirile curioase si blande ale copilului incepeau sa contureze imaginea parintilor. Treptat, interactiunea cu propriile intrebari, dar si cu diferiti stimului ai exteriorului avea sa descompuna puzzle-ul care parea sa aiba piesele potrivite pentru a intregi procesul de dezvoltare personala pe care fiecare il parcurge. In cele din urma, ajungem sa trasam cu o evidenta nostalgie si o imprevizibila ironie o granita intre admiratie si judecata, intre iubire si invinuire, intre iertare si suferinta, incercand sa intelegem dinamica unei relatii de tipul parinte-copil.

 

Articolul de fata nu este un atac la adresa parintilor, ci o incercare de a-i intelege.

Motivul pentru care am hotarat sa urmez aceasta abordare vine atat din experienta personala, cat si din ceea ce reusesc sa surprind in jurul meu.

Cand eram mica, am primit un costum rosu de balerina pe care nu am ezitat sa il port in timp ce dansam si imi imaginam ca o sala intreaga ma priveste. Dupa mai bine de 15 ani, au existat momente in care imi intrebam parintii: ,,Dar de ce nu m-ati inscris la cursuri de balet?” Primul gand a fost unul de invinovatire deoarece consideram ca ,,nu mi-au dat voie” sa manifest un talent care poate exista in interiorul meu. Apoi am aflat ca nu motivul era problema, ci faptul ca la un moment dat aveam sa-i invinovatesc pur si simplu. Am constientizat acest lucru atunci cand ma raportam la cei din jurul meu si observam ca motivele pentru care parintii erau de vina in opinia copiilor erau nenumarate: alegerea unei facultati nepotrivite, lipsa de atentie, adoptarea unui sistem de convingeri daunator.

Asadar, am incercat sa nu privesc cu regret catre costumul rosu de balerina si am inteles un lucru: la un anumit nivel, ne criticam parintii tocmai pentru ca ii consideram salvatorii nostri. In mod inconstient, asteptam ca ei sa aiba raspunsurile pe care noi nu le avem inca si astfel, ii impovaram cu mai multa usurinta. Desi necesita multa munca cu sine, acceptarea ne ajuta sa iesim din rolul de victima. Poate ca nu vom reusi sa devenim ceea ce doream atunci cand eram mici, dar prezentul ne poate ajuta sa imbratisam propriu-zis experienta pe care doream sa o traim atunci si sa vedem cum reactionam in fata ei. Putem merge mai departe sau putem realiza ca nu ni se potrivea de la bun inceput.

De la ,,Vreau sa fiu ca tine” la ,,Eu o sa-mi cresc altfel copiii”

Cati dintre noi nu am vazut copii care afirma cu un zambet larg: ,,Cand o sa fiu mare, o sa fiu ca mama” pentru ca in adolescenta sa intrerupa procesul de comunicare prin intermediul unui mp3 si a suvitelor de pe fata, iar in tinerete sa fie atat de ocupati incat sa nu sune acasa cu lunile? In cel din urma caz, se produce o schimbare de roluri, parintele devine victima propriului copil, iar o serie de alte asteptari nu intarzie sa apara. Plecam la drum cu promisiunea ca nu vom repeta greselile parintilor nostri, dar putem fi surprinsi sa observam ca gasim timpul si contextul potrivit pentru a face alte greseli. Asadar, ma intreb daca aceasta este o ciclicitate acceptata de ambele parti implicate sau exista solutii care asteapta sa iasa la iveala? Rolul de parinte (aici este inclus si copilul care devine parinte) nu este decat o metafora a lui Icar care repeta la nesfarsit un tipar?

Privind in prapastia dintre generatii

Daca parintii si copiii ar reusi sa se aplece deasupra prapastiei dintre generatii, ar reusi oare sa scoata de acolo tipare negative, obiceiuri, mentalitati, greseli ? Ar regasi oare si dorinte si visuri implinite? Mai mult ca sigur este dificil sa cream un pod peste aceasta prapastie pentru a reusi sa privim viata atat din perspectiva copilului, cat si cea a parintelui, dar tind sa cred ca ne putem transmite o serie de semnale prin care putem incerca sa ne intelegem. Poate ca trasarea unei granite intre parinte si copil este benefica pana la un anumit moment deoarece ii permite celui din urma sa se dezvolte, iar acest lucru impiedica incercarea de a gasi de fiecare data un vinovat.

Deseori ne vom privi in oglinda si vom observa asemanari izbitoare intre noi si parintii nostri, iar cand spun asta ma refer la ceva mai mult decat la alunitele comune de pe obrazul stang. Vom observa gesturi care ne fac sa ne simtim ,,inconfortabili” doar pentru ca nu sunt ale noastre, vom observa dorinte si ne vom intreba de doua ori daca ne apartin in totalitate, dar poate ca tot in oglinda vom observa o mana deasupra umarului nostru. Este posibil ca acest din urma lucru sa fie cel mai greu exercitiu, dar poate ca acesta va fi cel care ne va da cea mai mare putere.

Depasind nostalgia, scriu cu recunostinta. Uneori ar trebui doar sa ne reamintim ca fara parintii nostri nu am fi putut fi orice suntem in acest moment. Se spune ca de fapt copiii sunt cei care isi aleg parintii, iar daca acest lucru este adevarat, ramane la atitudinea noastra sa alegem perspectiva din care vrem sa privim aceasta relatie dificila si intensa, totodata.

Cu ocazia acestei teme, gasiti mai jos piesa Ode to my family a formatiei The Cranberries, cat si versurile traduse in limba romana.

Cu drag,
Andreea

Oda familiei mele

Inteleg lucrurile pe care le-am spus,
Nu te indeparta de mine,
Pentru ca am petrecut jumatate din viata mea acolo
Si nu poti contesta asta.
Ma vezi? Ma vezi?
Ma placi? Ma placi stand acolo?
Ma vezi? Ma vezi?
Oare ii pasa cuiva?

Exista nefericire atunci cand eram tanara,
Dar noua nu ne pasa,
Pentru ca am fost crescuti
Sa vedem frumusetea vietii si sa o luam ca atare,
Mama mea, mama mea ma imbratisa,
Oare ma imbratisa cand eram acolo?
Tatal meu, tatal meu ma placea,
Oh, ma placea, oare ii pasa cuiva?

Inteleg ceea ce am devenit,
Nu este chiar ceea ce mi-am inchipuit,
Si peste tot oamenii cred
Ca sunt mai buna decat ceea ce sunt.
Dar mi-e dor de voi, mi-e dor de voi
Pentru ca mi-a placut
Cand eram acolo.
Voi stiti asta? Stiti?
Voi nu m-ati gasit, nu m-ati gasit,
Oare ii pasa cuiva?

Exista nefericire atunci cand eram tanara,
Dar noua nu ne pasa,
Pentru ca am fost crescuti
Sa vedem frumusetea vietii si sa o luam ca atare,
Mama mea, mama mea ma imbratisa,
Oare ma imbratisa cand eram acolo?
Tatal meu, tatal meu ma placea,
Oh, ma placea, oare ii pasa cuiva?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here