in caz de divort
Relatii

In caz de divort…

 Nu stiu cati dintre voi au trecut prin divort insa, din ceea ce vad la cei din jurul meu, pare de-a dreptul traumatizanta.

Uneori mai traumatizanta decat casnicia in sine, oricat de nereusita ar fi fost ea. Pe langa acuzele reciproce care se aduc, pe langa lipsa totala de asumare din partea fiecaruia a propriei contributii la destramarea relatiei, se mai adauga si o doza uriasa de furie nestapanita, desemnata sa tina locul tristetii profunde care ar trebui sa insoteasca un astfel de sfarsit.

De ce in loc sa ne permitem sa simtim durerea unei astfel de separari, sa traim perioada de doliu aferenta unui astfel de eveniment, dupa care sa ne continuam viata, intram intr-un razboi al orgoliilor si al furiilor care mai de care mai oarbe?

Poate pentru ca suntem atat de setati pe modulul de supravietuire, incat preferam sa luptam decat sa simtim. Preferam sa fim permanent in garda, in alerta, sa gasim permanent argumente impotriva dusmanului din celalalt.

E mai usor asa decat sa ne oprim pentru o clipa si sa simtim, cu adevarat, tristetea sfarsitului. Tristetea momentelor frumoase care acum vor fi doar amintiri, tristetea viselor neimplinite si a planurilor neduse la bun sfarsit, tristetea unui intreg spart in bucati.

Nu ne vom putea permite sa simtim asta atat timp cat stim ca trebuie sa luptam pentru a-i demonstra celuilalt ca a gresit, pentru a-i arata ca avem dreptate.

Sau poate ca aceasta furie nu este nimic altceva decat manifestarea, la celalalt pol, a fortei care i-a adus pe cei doi impreuna de la bun inceput? Neavand unde sa se mai duca, iubirea se propaga inapoi spre fiecare dintre noi, transformandu-se, pe drum, in ura sau furie.

Poate ca ar trebui sa stam sa ne intrebam, in aceste cazuri: pe cine sunt cu adevarat furios? Cum pot gasi o cale sa-mi exprim aceasta furie, fara sa fac rau nimanui? Ce se ascunde cu adevarat sub aceasta furie? Care este lucrul atat de evident pe care nu vreau sa-l vad in dezvoltarea mea personala, dincolo de furia mea? Cand imi pot permite sa simt cu adevarat ce se intampla? De cat timp am nevoie pentru a face asta?

Cred ca ar trebui sa ne luam tot timpul de care avem nevoie pentru asta. Sa ne luam tot timpul sa simtim dispret, furie, neputinta, incapatanare, incrancenare pentru ca apoi sa simtim durere, tristete, suferinta, doliu, dor.

Iar atunci cand vom ajunge la ziua in care vom putea spune: “Iti multumesc pentru relatia noastra, pentru tot ce a fost frumos intre noi, plang pentru ceea ce ar fi putut sa fie si nu a mai fost, si iti multumesc pentru tot ce mi-ai daruit in acesti ani”, atunci vom sti ca a meritat. Atunci vom putea privi in urma, spunand:

“Astea au fost alegerile mele, aceasta e viata mea. Nu as fi putut face nimic diferit si nu regret nimic. Acum sunt in acest punct si datorita deciziilor mele. Ma simt bine unde sunt acum.”

Pana sa ajungem acolo trebuie sa pornim, pas cu pas, din locul in care suntem acum. Incet, cu responsabilitate, cu dorinta de asumare a ceea ce suntem si simtim, fara a nega nimic, fara a respinge ceva, integrand tot ceea ce este.

Am scris acest articol pentru o persoana draga care trece acum prin aceasta experienta, dar si pentru toti aceia care au fost nevoiti candva, undeva, sa-si rupa inima in doua.

Cicatricea unei astfel de rani va fi mereu acolo, dovada a faptului ca inima care se deschide se poate si inchide, dureros de neasteptat, intr-o buna zi. Si a faptului ca, pentru ca tocmai s-a inchis, urmeaza sa-si refaca, atunci cand va fi pregatita, reflexele de deschidere inspre ceva nou.

Mihaela Marinas

Mihaela Marinas scrie articole si lucreaza cu oamenii, atat individual cat si in grupuri, din dorinta de a-i insoti pe cei din jur in calatoria catre ceea ce sunt cu adevarat.

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.