Relatii

Don’t cry, baby: de la etichetare la autocenzura

don t cry babyUn chibrit se afla intr-o cutie de chibrituri alaturi de multe alte chibrituri. Toate par la fel, dar sunt diferite. Unele sunt mai subtiri, altele sunt mai groase. Toate stau culcate si isi asteapta randul sa iasa in fata. Cineva desface cutia si aprinde primul chibrit. Dar atunci cand acest lucru se intampla, nu este datorita liberului lor arbitru al chibritului, ci din cauza unei persoane din exterior care il solicita. Dar poate ca el considera ca pasul a fost facut de el, nu de realitatea care a actionat asupra lui. Aceasta este comparatia pe care am facut-o dupa ce am vizionat piesa de teatru ,,Don’t cry, baby”, o piesa despre relatii, identificare, etichetare si chiar uniformizare.

 

Cele 5 chibrituri

Piesa de teatru se prezinta sub forma mai multor scene, in care cele cinci personaje principale sunt desprinse din povestea ,,Scufita Rosie”: Scufita Rosie, Mama, Bunica, Lupul si Vanatorul. Putin retusate in stilul hipsterilor zilelor noastre, personajele prezinta un schimb de roluri la care suntem supusi in fiecare zi, incat ajungem sa ne intrebam daca gandurile si dorintele sunt cu adevarat ale noastre sau nu suntem altceva decat un produs bine modelat de societatea in care traim.

Fie ca o avem in prim plan pe Scufita Rosie transformata intr-o adolescenta pierduta si interiorizata, fie pe Mama ale carei cele mai mari realizari sunt numeroasele sale operatii estetice, fie pe Vanatorul devenit muncitorul de rand care cauta diferite modalitati de a-si castiga existenta, tot acest amalgam de roluri contureaza ,,legi nescrise” pe care tindem sa le urmam cu vehementa.

Impachetarea chibriturilor

Intr-o mare masura, piesa ne indeamna sa ne intrebam daca nu cumva am devenit, pe nesimtite, doar produse robotizate ale societatii in care sa traim. Ne reaminteste de primele ore de scoala in care stateam cu mainile la spate si era nevoie sa ridicam ,,doua degetele” pentru a ne exprima punctul de vedere. Ne pune fata in fata cu adolescentul rebel care se cauta in anturajele cele mai nepotrivite tocmai pentru ca acasa nu poate sa gaseasca alinare. Ni-l aduce in prim plan pe cel care isi cauta o slujba, dar care trebuie sa treaca peste o serie de obstacole pentru a-si castiga existenta.

Cine desface cutia de chibrituri?

In urma acestei piese, am constientizat ca desi suntem singurii in fata carora dam explicatii, societatea isi lasa amprenta asupra noastra intr-un mod evident. Iar daca nu suntem atenti, ne poate modela dupa bunul ei plac. Si din copiii cu aspiratii inalte care obisnuiam sa fim, devenim impovarati de nevoi de baza pe care nu le putem satisface.

Nu incurajez sa acordam societatii o importanta mai mare decat ar trebui, ci sa incercam sa fim constienti daca atunci cand ne exprimam, dam glas adevarului nostru sau unui adevar care ne-a fost impus. Pentru ca o data ce ne-am dat voie sa fim etichetati, incepem sa ne purtam asa cum eticheta respectiva ne dicteaza. Suntem spirituali, lenesi, obositi, curajosi, lasi, demni de incredere, naivi, domoli, creativi, senzuali, poeti, prizonieri si putem continua lista sau ii putem ruga pe cei din jur ,,sa ne ajute”. Oricum, o sa o faca chiar daca nu dorim. Interesant este ca o data ce ni s-a pus o eticheta, ajungem sa ne autocenzuram atata timp cat nu ne conformam etichetei respective. Rezultatul? Poate ca am reusi sa ne gasim pe noi insine daca am sti de unde sa incepem cautarea.

Mihaela Marinas

Mihaela Marinas scrie articole si lucreaza cu oamenii, atat individual cat si in grupuri, din dorinta de a-i insoti pe cei din jur in calatoria catre ceea ce sunt cu adevarat.

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.