Fara indoiala ca ati auzit seducatorul argument ca, dupa ce parintii isi transmit genele copiilor, ei incep sa ocupe un loc secundar in vita acestora-parintii trebuie doar sa nu-si abuzeze copiii, sa-i hraneasca si sa-i imbrace iar apoi sa astepte si sa vada unde ii duc genele lor programate dinainte. Aceasta notiune le permite parintilor sa-si continue viata de “dinainte de aparitia copiilor”- pur si simplu, sa-si lase copiii la gradinita sau cu bona. Pentru parintii ocupati si/sau lenesi, ideea este atragatoare.
In realitate, lucrurile stau cu totul altfel. Stiinta de granita confirma ceea ce mamele si tatii iluminati au stiut intotdeauna – ca parintii conteaza, in ciuda best-seller-urilor care incearca sa-i convinga de altceva. Ca sa-l citam pe Thomas Verny, un pionier in domeniul psihiatriei prenatale si perinatale: “Constatarile din literatura in domeniu si in dezvoltare personala, publicata in ultimele decenii, stabilesc dincolo de orice indoiala ca parintii au o influenta covarsitoare asupra atributelor mentale si fizice ale copiilor pe care ii cresc.”
Iar influenta aceasta, spune Verny, incepe nu dupa, ci inainte de nasterea copiilor. Atunci cand Verny a postulat pentru prima oara ideea ca influenta partilor se intinde pana in perioada cat fatul este in pantece, in cartea sa de referinta din 1981, The Secret Life of the Unborn Child, dovezile stiintifice nu prea existau, iar expertii erau sceptici.
Deoarece oamenii de stiinta credeau ca, abia dupa nastere, creierul uman devine functional, se presupunea ca fatul si bebelusul nu au amintiri si nu simt durere. La urma urmei, observa Freud, cel care a inventat notiunea de “amnezie infantila”, cei mai multi dintre oameni nu-si amintesc nimic din ceea ce li s-a intamplat inaine de varsta de trei sau patru ani.
Cu toate acestea, specialistii in psihologie experimentala si in neurologie demoleaza mitul care spune ca bebelusii nu pot sa-si aminteasca, sau nu pot sa invete – ca si ideea ca parintii sunt simpli spectatori la desfasurarea vietii copiilor lor. Sistemul nervos al fatului si al bebelusului are capacitati senzoriale si de invatare foarte extinse, precum si un tip de memorie, pe care specialistii in neurologie il numesc memorie implicita.
Un alt pionier in domeniul psihologiei prenatale si perinatale, David Chamberlain, scrie in cartea sa, The Mind of Your Newborn Baby: “Adevarul este ca mare parte din ceea ce credeam despre bebelusi, in mod traditional, este fals. Ei nu sunt fiinte simple, ci sunt fiinte complexe si fara varsta- mici creaturi, cu ganduri neasteptat de mari.”
Aceste fiinte mici si complexe au o viata prenatala in pantece, care le influenteaza profund sanatatea si comportamentul, pe termen lung. “Calitatea vietii noastre in pantece-caminul nostru temporar dinainte de a ne naste – ne programeaza susceptibilitatea la boli coronariene, la atac vascular, diabe, obezitate si o multitudine de alte afectiuni.” scrie Dr. Peter W. Nathanielsz.
Numarul tulburarilor cronice ale vietii adulte, care in ultima vreme sunt puse in stransa legatura cu influente de dezvoltare prenatale si perinatale, este inca si mai mare; printre acestea se numara osteoporoza, tulburarile de dispozitie si psihozele.
Recunoasterea rolului pe care il joaca mediul prenatal in crearea bolii ne obliga la o reconsiderare a determinismului genetic. Nathanielsz scrie: “Exista din ce in ce mai multe dovezi pentru programarea sanatatii pentru intreaga viata, de catre conditiile din pantece, este la fel de importanta-daca nu mai importanta decat genele noastre- in determinarea performantei noastre mentale si fizice.” Miopia genetica este termenul care descrie viziunea atotcuprinzatoare din prezent, in care sanatatea si destinul in viata sunt controlate numai de genele noastre…
Spre deosebire de relativul fatalism al miopiei genetice, intelegerea mecanismelor care stau la baza programarii prin calitatea vietii intrauterine ne poate ajuta sa asiguram un start mai bun in viata copiilor nostri si copiilor lor.”
“Mecanismele” de programare la care se refera Nathanielsz sunt mecanismele epigenetice despre care am discutat mai devreme, prin care stimulii din mediu reglementeaza activitatea genelor. Dupa cum spune Nathanielsz, parintii pot imbunatati mediul prenatal. Procedand astfel, ei fac inginerie genetica cu copiii lor.
Reactia persoanelor la conditiile de mediu, percepute de mamele acestora inainte de nastere, le permite sa-si optimizeze dezvoltarea genetica si fiziologica, pentru a se adapta previziunilor de mediu. Aceeasi flexibilitate epigenetica, stimulatoare pentru viata, in cadrul dezvoltarii umane poate sa o ia razna si sa duca la o serie de boli cronice la varste mai inaintate, daca un individ are parte de circumstante adverse din punct de vedere nutritiv si de mediu, in timpul perioadelor de dezvoltare prenatala si neonatala.
Aceste influente epigenetice continua si dupa ce se naste copilul, deoarece parintii ii influenteaza, in continuare, mediul. Exista studii recente fascinante, care subliniaza in special importanta unei atitudini potrivite din partea parintilor, pentru dezvoltarea creierului: “Pentru creierul in crestere al unui copil mic, lumea sociala furnizeaza experientele cele mai importante, care influenteaza expresia genelor, ce determina modul in care se conecteaza neuronii unii de altii, pentru a crea caile neuronale ce dau nastere activitatii mentale.” scrie Dr. Daniel J. Siegel in The Developing Mind.
Cu alte cuvinte, bebelusii au nevoie de un mediu prielnic, pentru a-si activa genele care dezvolta creiere sanatoase. Parintii – dupa cum dezvaluie cele mai recente descoperiri ale stiintei- continua sa faca inginerie genetica si dupa nasterea copilului.
Extras din “Biologia credintei. Eliberarea puterii constiintei, a materiei si a miracolelor”, Editura For You, Bruce Lipton
