teama de moarte
Relatii

Cand viata celorlalti devine viata noastra

viata noastra

viata noastra

Ma intreb adesea ce contur ar prinde viata noastra daca nu am acorda atata importanta parerii celorlalti.

Cum ar fi daca am elibera norii adevarului chiar daca am sti ca furtuna ce va urma nu va fi deloc pe placul celor din jurul nostru, mai ales ca nu ii vom atentiona sa isi achizitioneze umbrele sau pelerine de ploaie? Si cum ar fi daca am lasa acesti stropi sa ne reimprospateze relatiile si drumul de dezvoltare personala? Poate doar asa vom reusi sa vedem curcubeul.

Observ deseori ca petrecem foarte mult timp gandindu-ne la reactiile celorlalti, radem sau ne intristam anticipat cand ne imaginam ce reactie ar avea o anumita persoana la aflarea unei vesti, ne cream o serie de scenarii pe care le dezbatem sau nu cu alte persoane. Iar cand suntem pusi in fata faptului implinit, suntem luati prin surprindere de realitate. “Hai ca ti-am facut-o si de data asta!”, pare sa ne spuna ea nonsalanta si necrutatoare.

Am petrecut momente pretioase incercand sa gasesc solutii la problemele unor persoane care nici macar nu mi-au cerut sfatul. I-am intrebat mai departe pe altii cum ar reactiona in astfel de situatii si care ar fi solutia pe care ei ar oferi-o. Sunt sigura ca ati trecut cu totii prin astfel de momente. Poate ca ati vrut sa va impacati prietenele in timp ce se certau, desi nu aveati nicio legatura directa cu motivul conflictului, poate ca ati incercat sa “deschideti” ochii unei persoane cu privire la o greseala pe care aceasta o savarseste, poate ca vorbiti prea mult “despre unii cu altii” incat mesajul ajunge de fiecare data sa fie distorsionat, ocazie cu care observati cat de fragile sunt legaturile cu ceilalti. Eu am trait toate aceste scenarii, ba chiar am jucat si rolul de personaj principal, uneori fara sa mi-l asum cu adevarat.

Dincolo de infatisarea de salvator care este evidenta in cazurile mai sus amintite, ma intreb de ce ne ascundem atat de tare de noi insine incat ne umplem pana peste cap cu problemele altora. Care este acea parte din noi pe care o neglijam in timp ce abordam un astfel de comportament si ce evitam sa recunoastem in fata noastra?

Cred ca atunci cand ii punem pe ceilalti inaintea noastra traim o falsa satisfactie, poate chiar o superficialitate mascata ce se transforma incetul cu incetul in frustrare pe masura ce constientizam ca actiunile noastre de “filantropie” ne vizeaza de fapt pe noi insine. Nu stiu daca ne putem simti vinovati pentru un astfel de comportament. In momentul in care ne cumparam o noua pereche de pantofi doar pentru a uita cat suntem de singuri, tot minciuna este ce pe care o imbratisam. Poate ca atata timp cat recunoastem in fata noastra ca anumite gesturi si fapte le savarsim pentru noi, nu pentru ceilalti, ne putem simti putin mai impacati. Dar cu siguranta nu foarte impacati deoarece urmatoarea intrebare ar fi de ce sa urmam acest fir alambicat de a face pe plac celorlalti pentru a ajunge la noi insine cand de fapt putem alege scurtatura, cand de fapt putem patrunde direct si sincer in fiinta noastra.

Sunt acele momente in care nu mai suntem in stare sa ne adresam nici macar un cuvant noua insine, iar atunci ne refugiem in ceilalti. Ii facem pe ei personaje principale, le dam lor rolurile atentiei, exprimarii, expansiunii sau trairii, ia noi stam si ii privim. Dar de fapt, cu totii stim ca adevarata dorinta este aceea de a privi in noi insine. Atunci, sa ne frecam cu totii la ochi. Si sa stregem lentilele refuzului. Sa luam si lupa daca este cazul…doar e viata noastra…

Va propun/provoc ca astazi sa va priviti pe voi insiva.

Mihaela Marinas

Mihaela Marinas scrie articole si lucreaza cu oamenii, atat individual cat si in grupuri, din dorinta de a-i insoti pe cei din jur in calatoria catre ceea ce sunt cu adevarat.

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *