atac de Iluminare
Descoperiri

Atac de Iluminare

Jill Bolte Taylor este specialista in neuroanatomie si a trecut in urma cu mai multi ani printr-un atatc cerebral in care a experimentat o stare pe care o descrie ca fiind experienta iluminarii.

Deoarece partea stanga a creierului a fost afectata, ea si-a pierdut capacitatea de a vorbi, de a se misca, de a avea amintiri, de a gandi… in acest video ea povesteste plina de pasiune aceasta experienta fascinanta, de percepere fundamental diferita a universului.

M-am orientat spre studiul creierului deoarece am un frate care a fost diagnosticat cu o boala mintala: schizofrenie. Intai ca sora si apoi ca om de stiinta, am vrut sa inteleg de ce este posibil ca eu sa-mi urmez visele, sa le conectez la realitate si sa le fac sa se implineasca. Ce e in neregula cu creierul fratelui meu si cu schizofrenia astfel incat el nu poate sa-si lege visele de o realitate comuna pe care o impartasim cu toti, si se transforma in schimb in halucinatii?

Asa ca mi-am dedicat cariera cercetarii bolilor mintale grave, si m-am mutat din statul meu de origine, care e Indiana, la Boston, unde am ajuns sa lucrez in laboratorul doctorului Francine Benes, la Departamentul de Psihiatrie de la Harvard.

Si in laborator ne puneam urmatoarea intrebare: “Care sunt diferentele biologice dintre creierele unor persoane care ar fi diagnosticate ca avand un control normal al creierului in comparatie cu creierele unor persoane diagnosticate cu schizofrenie, tulburari schizoafective sau tulburare bipolara?” Asa ca ceea ce faceam de fapt era o harta a microcircuitelor creierului: care celule comunica cu care celule, prin intermediul caror substante chimice, si apoi in ce cantitati sunt acele substante?

Asadar, viata mea era plina de semnificatie, deoarece desfasuram acest tip de cercetare in timpul programului de zi… dar serile si in week-end-uri calatoream ca purtator de cuvant pentru ANBM, Alianta Nationala pentru Boli Mintale.

Dar in dimineata zilei de 10 decembrie 1996, m-am trezit descoperind ca am si eu propria mea dereglare a creierului. Un vas de sange se sparsese in emisfera stanga a creierului si pe parcursul a patru ore, am putut observa cum creierul meu isi pierde capacitatea de a procesa informatiile.

In dimineata in care am avut hemoragia, nu am putut umbla, vorbi, citi sau aminti detalii despre viata mea. Am devenit un bebelus in corpul unei femei. Daca ati vazut vreodata creierul unui om e evident ca cele doua emisfere sunt in intregime separate una de cealalta si v-am adus un creier uman adevarat.

Asadar acesta este un creier uman veritabil. Aceasta este partea frontala a creierului… partea din spate cu maduva spinarii atarnand… si acesta este modul in care ar fi pozitionat in interiorul capului meu. Si daca va uitati la creier, este evident ca cele doua cortexuri cerebrale sunt absolut delimitate unul de celalalt.

Pentru aceia dintre voi care inteleg computerele, emisfera noastra dreapta functioneaza ca un procesor paralel in timp ce emisfera stanga are o functionare similara unuia in serie. Cele doua emisfere comunica intre ele prin corpul calos, care este alcatuit din aproximativ 300 milioane de axoni. Dar in afara de aceasta, cele doua emisfere sunt complet separate.

Deoarece ele proceseaza informatiile in moduri diferite, fiecare dintre emisferele noastre se gandesc la lucruri diferite, le pasa de lucruri diferite si indraznesc sa afirm ca au personalitati foarte diferite.

Emisfera noastra dreapta este dedicata momentului prezent. Totul este despre “aici si acum”. Emisfera noastra dreapta gandeste in imagini si are un mod kinestezic de a invata, prin miscarea corpurilor noastre. Informatia, in forma de energie, izvoraste simultan prin toate sistemele noastre senzoriale si apoi explodeaza in acest imens colaj despre cum arata momentul prezent, despre cum miroase prezentul si ce gust are, cum il simtim si cum suna.

Sunt o fiinta de energie conectata la energia care ma inconjoara prin constiinta emisferei mele drepte. Suntem fiinte de energie, conectati unul la celalalt prin constiinta emisferelor noastre drepte, formand o singura familie: umanitatea. Si aici, acum, suntem frati si surori pe aceasta planeta, aflandu-ne aici pentru a face lumea un loc mai bun. Si in acest moment suntem perfecti, suntem perfecti si frumosi.

In schimb emisfera mea stanga – emisfera noastra stanga – este un loc cu totul diferit. Emisfera noastra stanga gandeste liniar si metodic, se axeaza pe trecut si pe viitor. Emisfera noastra stanga este conceputa de asa natura incat sa preia acel imens colaj care constituie momentul prezent si sa aleaga detalii, alte detalii si detalii despre aceste detalii. Apoi le aseaza pe categorii si organizeaza toate aceste informatii, le asociaza cu tot ceea ce am invatat in trecut si proiecteaza in viitor toate posibilitatile.

Emisfera noastra stanga gandeste in termeni lingvistici. Este acel taifas neintrerupt care ma conecteaza pe mine si lumea mea interioara cu cea exterioara. Este acea voce micuta care imi spune “Hei, sa-ti aduci aminte sa cumperi banane cand te intorci acasa. Am nevoie de ele maine dimineata.” Este acea inteligenta calculata care-mi aminteste cand trebuie sa-mi spal rufele.

Dar probabil cel mai important aspect este ca e acea voce marunta care-mi spune “Eu sunt. Eu sunt!” Si imediat ce emisfera mea stanga imi spune “Eu sunt”, ma izolez de rest. Devin un individ singular, separat de fluxul de exergie din jurul meu si desprins de voi. Si aceasta a fost partea din creier pe care am pierdut-o in dimineata in care am avut atacul cerebral.

In dimineata accidentului, m-am trezit cu o durere puternica dinapoia ochiului stang. Si era acel gen de durere – o durere intepatoare – pe care o simti atunci cand musti dintr-o inghetata. Si ma apuca – si apoi ma lasa. Si apoi iarasi ma apuca – si din nou ma lasa.Era ceva foarte neobisnuit pentru mine sa simt orice fel de durere, asa ca m-am gandit: “Foarte bine, o sa-mi incep programul obisnuit.”

Asadar m-am ridicat din pat si am sarit pe aparatul de exercitii cardio, care este un aparat complet de exercitii pentru intreg corpul. Si exersand la aceasta masinarie, realizez ca mainile mele arata ca niste gheare primitive inclestate de bara aparatului. Si m-am gandit: “Asta e foarte ciudat.” Am privit in jos spre corpul meu si m-am gandit “Wow, sunt o chestie care arata bizar!”

Si era de parca constiinta mea alunecase din starea normala de percepere a realitatii, in care sunt persoana de pe aparat care traieste experienta, intr-un spatiu ezoteric in care ma privesc pe mine avand aceasta experienta. Si totul era foarte ciudat, iar durerea mea de cap nu facea altceva decat sa se inrautateasca.

Asa ca am coborat de pe aparat si pasesc pe podeaua camerei de zi, si constientizez ca totul in interiorul corpului meu s-a incetinit. Si fiecare pas este foarte rigid si foarte calculat. Ritmul meu nu este deloc fluid si exista o constrangere in spatiul perceptiilor, asa ca sunt concentrata doar pe sistemele interne. Si stau in baie, pregatita sa intru la dus si chiar aud dialogul din interiorul corpului meu. Aud o voce subtire spunand: “Bun, voi, muschii, trebuie sa va contractati. Voi, muschilor, relaxati-va.”

Si apoi imi pierd echilibrul si ma sprijin de perete si privind in jos la mana mea imi dau seama ca nu mai sunt in stare sa stabilesc cu precizie care sunt limitele corpului meu. Nu mai pot preciza de unde incep si unde ma termin, deoare atomii si moleculele mainii mele s-au intrepatruns cu atomii si moleculele peretelui. Si tot ce mai puteam percepe era aceasta energie… energie.

Si m-am intrebat: “Ce-i in neregula cu mine? Ce se intampla?” Si in acea clipa, trancaneala din creier – taifasul din emisfera stanga a creierului meu – s-a oprit cu totul. De parca cineva ar fi luat o telecomanda si ar fi apasat butonul “Mute”. Liniste absoluta. Si in prima faza am fost socata, gasindu-ma in interiorul unei minti tacute. Dar am fost imediat fermecata de grandoarea energiei care ma inconjra.

Si deoarece nu mai puteam identifica frontierele corpului meu, m-am simtit imensa si in expansiune. M-am simtit unita cu toata energia aceea si era minunat acolo. Apoi dintr-odata emisfera mea stanga revine pe fir si imi spune: “Hei! avem o problema! Avem o problema! Trebuie sa primim ajutor!”

Si eu: “Aah, am o problema. Am o problema.” Si e ceva de genul: “Bun. OK. Am o problema.” Dar imediat sunt trasa inapoi in exterior in constientizare – si cu drag ma refer la acest spatiu ca la “Tara Tra La La”. Dar era minunat acolo. Imaginati-va cum ar fi sa va deconectati cu totul de la vorbaria propriului creier, cea care va conecteaza cu lumea exterioara.

Asa ca iata-ma in acest spatiu iar slujba mea – si orice stres in legatura cu ea – nu mai exista. M-am simtit usoara. Imaginati-va: toate legaturile cu lumea exterioara si orice factori legati de ea nu mai existau. Am simtit o senzatie de pace interioara. Imaginati-va cum ar fi sa pierdeti 37 de ani de bagaj emotional! Oh! Am simtit euforie. Euforie. Era minunat.

Si apoi, din nou, emisfera mea stanga intra pe fir si zice: “Hei! Trebuie sa te concentrezi. Trebuie sa cerem ajutor!” Si eu ma gandesc: “Trebuie sa cer ajutor. Trebuie sa ma concentrez.” Asa ca ies de la dus si in mod mecanic ma imbrac si umblu prin apartament, gandindu-ma: “Trebuie sa ajung la serviciu. Trebuie sa ajung la serviciu. Pot sa conduc? Pot sa conduc?”

Si in acel moment bratul drept mi-a paralizat de tot. atunci am inteles. “Oh, doamne, am un atac cerebral! Am un atac cerebral!” Si urmatorul lucru pe care mi-l spune creierul este: “Wow! Asta e foarte tare! Cati cercetatori ai creierului au ocazia sa-si studieze creierul din interior spre exterior?”

Si apoi imi trece prin minte: “Dar eu sunt o femeie foarte ocupata! N-am timp acum pentru un atac cerebral!” Asa ca imi zic: “Bun, nu pot sa opresc desfasurarea atacului cerebral, asa ca o sa-i aloc o saptamana sau doua si apoi ma intorc eu la programul meu normal… Trebuie sa sun dupa ajutor. Trebuie sa sun la serviciu.”

Nu-mi puteam aminti numarul de la serviciu dar mi-am adus aminte ca in birou aveam o carte de vizita cu numarul meu pe ea. Asa ca m-am dus in birou si am scos un teanc de carti de vizita gros de 8 cm. Si ma uit la cartea de vizita de deasupra si desi pot sa vad clar in mintea mea cum arata cartea mea de vizita nu pot sa spun daca e aceea sau nu pentru ca tot ce vedeam erau pixeli. Si pixelii cuvintelor se contopeau cu pixelii fundalului si cu pixelii simbolurilor, si chiar nu puteam sa fac diferenta.

Si apoi am asteptat pana ce a venit ceea ce eu numesc un val de luciditate. Iar in acel moment, am fost capabila sa ma lipesc la loc de realitatea normala si sa spun: “”Nu-i asta cartea de vizita… nu-i asta… nu-i asta.” Si mi-a luat 45 de minute ca sa parcurg 2 centimetri in interiorul teancului de carti de vizita.

In acest timp, vreme de 45 de minute, hemoragia devine din ce in ce mai mare in emisfera mea stanga. Nu inteleg numerele. Nu inteleg telefonul, dar e singurul plan pe care il am. Asa ca iau telefonul si-l pun aici. Iau cartea de vizita si o pun aici si incerc sa potrivesc forma imbarligaturii de pe cartea de vizita cu forma imbarligaturii de pe telefon.

Dar chiar atunci alunec inapoi in “Tara Tra La La” si cand ma intorc nu mai tin minte daca formasem deja acele cifre. Asa ca a trebuit sa-mi controlez bratul paralizat ca pe un bustean si sa acopar cifrele pe masura ce le apasam astfel ca atunci cand ma intorceam la realitatea normala sa pot sa spun: “Da, am format deja aceasta cifra.”

Pana la urma am reusit sa formez intreg numarul si ascult la telefon si colegul meu ridica receptorul si imi zice: “Ham ham ham ham.” si ma gandesc: “Oh, doamne, asta parca e un Golden Retriever.” Asa ca ii zic – foarte clar la mine in cap, ii zic: “Sunt Jill! Am nevoie de ajutor!” si ce imi iese pe gura este “Ham. Ham. Ham. Ham.” Ma gandesc: “Oh, doamne, parca-s un Golden Retriever!”

Asa ca nu puteam sti – nu aveam de unde sti – ca nu puteam vorbi sau intelege un limbaj pana nu am incercat. Insa el intelege ca am nevoie de ajutor si imi trimite ajutor. Si putin mai tarziu, sunt plimbata intr-o ambulanta de la un spital prin tot Bostonul pana la General Hospital si m-am strans in pozitie fetala intr-un mic glob. Si ca dintr-un balon din care iese ultima gura de aer, intocmai ca dintr-un balon, am simtit cum se ridica energia prin mine – am simtit ca spiritul meu se preda.

Si in acel moment am stiut ca nu mai sunt eu coregrafa vietii mele. Si fie doctorii imi salveaza trupul si imi acorda o a doua sansa la viata, fie acesta era poate momentul “trecerii” mele. Cand m-am trezit ceva mai tarziu in aceeasi dupa-amaiaza, am fost mirata sa descopar ca sunt inca in viata.

Cand am simtit spiritul predandu-se mi-am luat ramas-bun de la viata. Si acum mintea mea era suspendata intre doua planuri ale realitatii foarte diferite. Stimulii care soseau prin sistemele mele senzoriale ii simteam ca pe o durere pura. Lumina imi ardea creierul ca un foc iar sunetele erau asa de puternice si haotice incat nu puteam sa separ o voce de zgomotul de fundal si nu-mi doream altceva decat sa evadez.

Deoarece nu-mi puteam identifica pozitia corpului in spatiu, ma simteam imensa si in expansiune ca un duh care tocmai fusese eliberat din sticla. Si spiritul meu se inalta liber, ca o balena uriasa, plutind intr-o mare de euforie tacuta. Nirvana. Gasisem Nirvana. Si imi amintesc ca ma gandeam ca nu exista nici o cale prin care sa fiu in stare sa strang sinele meu imens inapoi in acest corp minuscul.

Dar am constientizat: “Sunt vie! Sunt inca vie si am descoperit Nirvana. Si daca am descoperit Nirvana si sunt inca vie, atunci oricine care este viu poate descoperi Nirvana.” Si mi-am inchipuit o lume plina cu oameni frumosi, pasnici, plini de compasiune si iubitori care stiu ca pot patrunde in acest spatiu in orice clipa. Si ca ei pot alege in mod deliberat sa paseasca in emisfera dreapta sau in cea stanga si sa gaseasca aceasta pace.

Si apoi am inteles ce cadou urias ar putea fi aceasta experienta, ce atac de iuminare ar putea reprezenta in legatura cu modul in care ne traim vietile. Si asta m-a motivat sa-mi revin.

La doua saptamani si jumatate dupa hemoragie, chirurgii m-au operat si mi-au inlaturat un vas de sange de marimea unei mingi de golf care apasa pe centrii lingvistici. Aici sunt impreuna cu mama mea, care este un adevarat inger in viata mea. Mi-au trebuit opt ani ca sa-mi revin in totalitate.

Asadar… cine suntem noi? Suntem forta vitala a universului, cu dexteritate manuala si doua minti cognitive. Si avem puterea sa alegem, in orice clipa, cine suntem si cum vrem sa ne pozitionam in lume. Aici si acum, pot pasi in constiinta emisferei mele drepte, unde… SUNTEM. Suntem… sunt forta vitala a universului. Sunt forta vitala a 50 de miliarde de frumoase genii moleculare care imi dau forma, una impreuna.cu tot ceea ce exista.

Sau pot alege sa pasesc in constiinta emisferei mele stangi, unde devin un individ singular, compact, izolat de curgere, izolat de voi. Sunt doctor Jill Bolte Taylor: intelectuala, specialista in neuroanatomie. Acestea sunt “noi” din interiorul meu.

Ce ati alege voi? Pe care il alegeti? Si in ce moment? Cred ca cu cat petrecem mai mult timp alegand sa rulam circuitele unei paci interioare adanci oferite de emisfera dreapta, cu atat vom proiecta mai multa pace in lume. Si cu atat mai pasnica va deveni planeta noastra. Si m-am gandit ca aceasta este o idee care merita raspandita.

Mihaela Marinas

Mihaela Marinas scrie articole si lucreaza cu oamenii, atat individual cat si in grupuri, din dorinta de a-i insoti pe cei din jur in calatoria catre ceea ce sunt cu adevarat.

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.