Despre miracole mici si suflete mari

despre miracole mici si suflete mari

Astazi am sa va prezint o poveste pe care am urmarit-o cu lacrimi in ochi si cu certitudinea ca in fata mea se vorbeste despre un miracol.

Nu un miracol din acelea pe care mintea nu le poate concepe, ci un miracol mic, simplu, pe deplin omenesc. Miracolul incluziunii, al compasiunii si al demnitatii umane. 

Alberto Cairo este mesagerul acestui miracol, intr-o poveste de razboi din Afganistanul anilor ’90.

Urmarind discursul lui, mi-am reconfirmat banuiala ca, poate, si asta e una din misiunile razboiului: sa scoata la iveala tot ce se afla mai bun in sufletele noastre de fiinte omenesti.

“Traiesc in Afganistan de 21 de ani. Lucrez pentru Crucea Rosie si sunt fizioterapeut. Creez brate si picioare – dar asta nu e tot.

Facem mai mult de atat. Oferim pacientilor, afganilor infirmi, sansa de a se recupera fizic si de a se integra in societate. E un plan logic, dar nu a fost mereu asa. Multi ani, le-am oferit doar proteze. Ne-a luat multi ani ca programul sa devina ce e acum.

Azi vreau sa va impartasesc o poveste, povestea unei mari schimbari si povestea oamenilor care au facut aceasta schimbare posibila.

Am ajuns in Afganistan in 1990 ca sa lucrez intr-un spital pentru victimele razboiului. Spitalul nu doar pentru victimele razboiului, ci pentru toti pacientii.

Lucram si intr-un centru ortopedic. Acolo realizam proteze pentru picioare. Pe vremea aceea ma aflam intr-o situatie ciudata. Nu ma simteam pregatit pentru acea slujba. Aveam atatea de invatat. Foarte multe lucruri erau noi pentru mine.

Dar era o slujba grozava. De indata ce luptele s-au intensificat, programul de reabilitare fizica a fost suspendat. Alte lucruri erau prioritare. Centrul ortopedic a fost inchis pentru ca reabilitarea fizica nu era o prioritate. A fost o senzatie ciudata.

Oricum, de fiecare data cand tin acest discurs – si nu e prima data – sunt emotionat. E ceva legat de trecut. Au trecut 21 de ani, dar amintirea lor e inca vie.

Asadar, in 1992 mujahedinii au preluat conducerea Afganistanului. Centrul ortopedic a fost inchis. Am fost trimis sa lucrez pentru cei fara adapost, refugiatii din interiorul tarii.

Dar intr-o zi s-a intamplat ceva. Ma intorceam de la o actiune de impartire a hranei intr-o moschee unde zeci si zeci de oameni traiau in conditii grele. Vroiam sa ajung acasa. Conduceam.

Cand vrei sa uiti nu vrei sa privesti in jur, ci doar sa te inchizi in camera ta si sa spui: „Destul!” O bomba a cazut in apropierea masinii mele – bine, destul de departe, dar zgomotul a fost puternic. Toti au disparut de pe strazi. La fel si masinile. M-am adapostit. Doar o silueta ramasese in mijlocul drumului. Era un barbat intr-un scaun cu rotile – incerca cu disperare sa fuga.

Nu sunt foarte curajos, trebuie sa recunosc, dar nu am putut sa il ignor Am oprit masina si m-am dus sa il ajut. Omul nu avea picioare si avea doar un brat.

In spatele lui era fiul sau, rosu la fata, incercand sa isi impinga tatal. L-am dus la adapost. L-am intrebat: „Ce cautai pe strada daca esti infirm?” „Muncesc”, mi-a raspuns. Ce lucra, m-am intrebat. Apoi am pus o intrebare si mai tampita. „De ce nu ai proteze? De ce nu ai proteze pentru picioare?” „Crucea Rosie e inchisa”, mi-a raspuns.

Fara sa ma gandesc, i-am spus: „Vino maine. Iti vom da proteze.” Omul, pe numele lui Mahmoud, si copilul, Rafi, au plecat. Apoi mi-am zis: „Dumnezeule! Ce am spus? Centrul era inchis, nu era personal. Poate ca instalatiile nu mai functionau. Cine ii va face protezele?” Am sperat ca nu o sa vina. Asa aratau strazile din Kabul in acele zile. Mi-am spus ca ii voi da niste bani.

Urmatoarea zi, m-am dus la centrul ortopedic. Am vorbit cu portarul. Eram gata sa ii spun: „Uite, daca vine cutare om maine, spune-i ca am comis o eroare. Nu se poate face nimic. Da-i niste bani.”

Dar Mahmoud si fiul lui erau deja acolo. Si nu erau singuri. In jur de 15, 20 de oameni infirmi asteptau. Erau si cativa angajati. Printre ei era mana mea dreapta, Najmuddin.

Portarul mi-a spus ca vin in fiecare zi sa vada daca centrul se deschide. I-am spus: „Nu. Trebuie sa plecam. Nu putem sa stam aici.” Zona era bombardata – nu foarte aproape – dar puteai auzi zgomotul. „Nu putem ramane aici, e periculos. Nu e o prioritate.” Dar Najmuddin mi-a spus: „Asculta, suntem aici. Cel putin putem sa reparam proteze stricate si sa incercam sa facem ceva pentru oamenii ca Mahmoud.” Am spus: „Nu. Nu putem face asta. E foarte periculos. Avem alte treburi.” Dar au insistat. Cand ai 20 de oameni in fata ta, privindu-te, si trebuie sa iei o decizie…

Am inceput sa facem reparatii. Unul dintre fizioterapeuti a spus ca Mahmoud ar putea primi o proteza, dar nu imediat. Picioarele ii erau umflate si genunchii rigizi si avea nevoie de pregatire.

Credeti-ma, eram ingrijorat pentru ca incalcam regulile. Faceam ceva ce nu ar fi trebuit sa fac. Seara, m-am dus sa vorbesc cu sefii la sediul central si i-am mintit, spunandu-le: „Ascultati, vom incepe sa lucram vreo doua ore pe zi, facem doar cateva reparatii.” Poate unii dintre sefi sunt aici.

(Rasete)

Si am inceput. Lucram in fiecare zi pentru cei fara adapost. Si Najmuddin era acolo, facea de toate, tinea evidenta pacientilor. Imi spunea: „Ne vin pacienti.” Stiam ca nu puteau sa vina mai multi pacienti din cauza luptelor. Dar oamenii veneau. Si Mahmoud venea in fiecare zi.

Incet, incet, saptamana dupa saptamana, picioarele lui isi reveneau. „Ciotul” sau proteza initiala era gata si a inceput adevarata recuperare fizica. Venea in fiecare zi, trecand linia frontului. Am trecut si eu de cateva ori linia frontului, exact pe acolo pe unde treceau Mahmoud si fiul lui. Era ceva atat de sinistru, incat eram surprins ca pot sa o faca zilnic.

Dar ziua cea mare a sosit. Mahmoud urma sa isi primeasca noile sale picioare. Era o zi frumoasa de aprilie, imi amintesc. Kabulul in aprilie e frumos, plin de trandafiri, de flori.

Nu puteam sta inauntru, cu toti sacii de nisip la ferestre, intr-o camera intunecata. Asa incat am ales un loc in gradina. Mahmoud si-a pus protezele, ceilalti pacienti au facut la fel si au inceput sa faca ultimele exercitii inainte sa plece.

Deodata au inceput luptele. Doua grupari de mujahedini se luptau. Puteam auzi suieratul gloantelor prin aer. Ne-am grabit cu totii spre adapost. Mahmoud si-a luat fiul, eu pe altcineva.

Toti se agatau de ceva. Si am fugit. Cincizeci de metri e o distanta mare cand esti complet expus, dar am reusit sa ajungem la adapost. Gafaiam cu totii. Apoi l-am auzit pe Rafi spunandu-i tatalui sau: „Tata, alergi mai repede ca mine”. (Rasete)

„Desigur, a raspuns Mahmoud. Pot sa alerg si tu poti sa mergi la scoala acum. Nu mai trebuie sa stai toata ziua cu mine sa imi impingi scaunul cu rotile”. Mai tarziu, i-am dus acasa. Nu voi uita niciodata cum Mahmoud si fiul sau mergeau impreuna, impingand scaunul cu rotile gol. Atunci am inteles ca reabilitarea fizica e o prioritate. Demnitatea nu poate astepta vremuri mai bune.

De atunci nu am inchis centrul nicio zi. Am intrerupt uneori activitatea pentru cateva ore, dar nu am inchis niciodata. L-am intalnit pe Mahmoud dupa un an. Arata bine – era putin mai slab. Trebuia sa isi schimbe protezele – avea nevoie de unele noi.

L-am intrebat ce face fiul sau. Mi-a spus ca e la scoala, ca se descurca binisor. Dar mi-am dat seama ca mai era ceva. „Ce e?”, l-am intrebat. Transpira. Era stanjenit. Statea in fata mea, cu capul plecat. „M-ai invatat sa merg. Iti multumesc mult. Acum ajuta-ma sa nu mai fiu cersetor”. Asta era „slujba” lui.

„Copiii mei cresc. Mi-e rusine. Nu vreau sa fie necajiti la scoala de alti elevi.” „In ordine”, am spus. Ma gandeam cati bani aveam in buzunar. Vroiam sa ii dau bani. Era calea cea mai usoara. Mi-a citit gandurile si mi-a spus: „Vreau o slujba”. Apoi a mai spus ceva ce nu voi uita toata viata mea. „Sunt un rebut de om, dar daca ma ajuti, sunt gata sa fac orice, chiar sa ma tarasc pe jos.” Apoi s-a asezat. M-am asezat si eu, aveam pielea ca de gaina.

Infirm, cu un singur brat, analfabet, neinstruit – ce slujba sa ii dau? Najmuddin mi-a spus ca avem un loc vacant in atelierul de tamplarie. „Ce?! Opreste-te!”, i-am spus. „Trebuie sa marim productia de proteze pentru picioare. Trebuie sa angajam pe cineva sa lipeasca si sa insurubeze talpile protezelor. Trebuie sa marim productia”. „Pardon!?” Nu imi venea sa cred.

Apoi mi-a spus: „Putem sa modificam masa de montaj, sa punem un scaun special, o nicovala, o menghina speciala, poate chiar o surubelnita electrica.” „Asculta-ma! E o nebunie. Si chiar o cruzime sa te gandesti la asa ceva. E o linie de productie rapida. E o cruzime sa ii ofer o slujba pe care stiu ca nu o poate face”.

Dar nu poti sa discuti cu Najmuddin. Nu am putut sa obtin decat un fel de compromis. O saptamana de proba – nicio zi in plus. O saptamana mai tarziu, Mahmoud era cel mai rapid de pe linia de productie. I-am spus lui Najmuddin: „E o smecherie. Nu imi vine sa cred.” Productia crescuse cu 20%. „E o smecherie la mijloc”, am spus. Am cerut sa se faca verificari. Asa era.

Najmuddin mi-a spus ca Mahmoud vroia sa dovedeasca ceva. Am inteles ca gresisem iar. Majmoud statea mai drept. Il vad stand in spatele mesei de montaj, zambind. Era un alt om, era din nou semet.

Am inteles ca ceea ce il facea pe el sa stea drept – da, erau picioarele, stiu – dar in primul rand, era demnitatea lui. Isi regasise demnitatea datorita acelei slujbe. Am inteles asta. Apoi am implementat o strategie complet noua. Am decis sa angajam cat de multi oameni infirmi posibil, sa ii instruim. Era strategia „discriminarii pozitive”, asa cum o numim acum.

Stiti ce? E utila pentru toata lumea. Toata lumea beneficiaza de asta – cei angajati pentru ca au o slujba si isi pastreaza demnitatea. Dar si nou-venitii. Sunt 7000 in fiecare an – oameni care vin pentru prima data.

Ar trebui sa priviti chipurile acelor oameni cand isi dau seama ca cei care ii asista sunt ca ei. Uneori ii auzi minunandu-se. Si le vezi chipurile. Si mirarea se transforma apoi in speranta.

Iar pentru mine e mai usor sa instruiesc pe cineva care a stiut odata cum e sa ai o dizabilitate. Ei invata mult mai repede – motivatia, empatia pe care o pot stabili cu pacientul e complet diferita. Nu exista rebuturi de oameni.

Oamenii ca Mahmoud sunt agentii schimbarii. Si cand incepi schimbarea, nu te mai poti opri. Angajam oameni, da, dar am inceput sa facem proiecte de microfinantare, de educatie. Si cand incepi, nu te poti opri. Faci instruire vocationala, educatie la domiciliu pentru cei care nu pot merge la scoala.

Terapia fizica nu se face doar in centrul ortopedic, ci si in casele oamenilor. Intotdeauna e o solutie mai buna. Cel cu haina alba e Najmuddin. E foarte incapatanat. Am invatat multe de la oameni ca Najmuddin, ca Mahmoud, ca Rafi. Ei sunt dascalii mei.

Imi doresc foarte mult ca acest mod de lucru, de gandire sa fie implementat si in alte tari. Sunt multe tari ca Afganistan, unde e razboi. E posibil si nu e greu. Tot ce trebuie sa facem e sa ii ascultam pe oamenii pe care trebuie sa ii ajutam, sa ii implicam in procesul de luare de decizii si apoi sa ne adaptam. Asta e marea mea dorinta.

Sa nu credeti ca schimbarile din Afganistan s-au terminat – nici pe departe. Noi continuam. Tocmai am inceput un program de sport – baschet pentru cei in scaunul cu rotile. Transportam scaunele cu rotile oriunde. Avem cateva echipe in partea centrala a Afganistanului.

La inceput, cand Najmuddin mi-a spus –Dorim sa incepem acest proiect– am ezitat. Am spus nu, va puteti imagina. Nu, nu. Nu puteti. Apoi am pus intrebarea obisnuita: „E o prioritate? Chiar e necesar?” Ar trebui sa ma vedeti acum. Nu lipsesc de la nicio sesiune de antrenament. In noaptea dinaintea meciului sunt nelinistit. Si ar trebui sa ma vedeti in timpul meciului. Strig ca un italian adevarat.

(Rasete)

Ce urmeaza? Care e urmatoarea schimbare? Inca nu stiu, dar sunt sigur ca Najmuddin si prietenii lui se gandesc deja la ea.

Asta a fost povestea mea. Va multumesc!

(Aplauze)