acum
Constelatii familiale si organizationale

De la iertare la compasiune

de-la-iertare-la-compasiune

de la iertare la compasiune

De-a lungul timpului, am scris sau am publicat multe articole despre iertare pe acest site: “Despre iertare”, “Exercitiu de iertare”, “Iertarea-pasul spre intelepciune”, “Terapia prin iertare”, in care dadeam tot felul de sfaturi si propuneam exercitii despre cum sa ne iertam pe noi insine si pe cei care ne-au gresit.

Nu vreau sa anulez acele articole sau sa le desfiintez apartenenta la istoria site-ului nostru. La momentul respectiv, m-au ajutat si au ajutat multi cititori sa mearga mai departe pe drumul lor. Insa, la modul cum vad lucrurile in acest moment, cred ca ele prezentau o viziune asupra iertarii cel putin incompleta.

Astazi as vrea sa vorbim despre iertare si vinovatie, despre compasiune si despre lucruri pe care le-am realizat in ultimul timp, prin munca de constelatii familiale pe care o fac.

Am descoperit ca iertarea care uneste este ascunsa si tacuta. Nu are nimic demonstrativ in ea, si nu este iertarea de tip : “Te iert.”

Cand spui acest lucru, il consideri deja pe celalalt vinovat. Te ridici deasupra lui, iti arogi o superioritate pe care nu o ai si il degradezi pe celalalt. Acest tip de iertare suspenda egalitatea dintr-o relatie si pune in pericol relatia.

Iertarea adevarata nu se poate face decat de pe o pozitie de sinceritate totala fata de tine insuti, in care sa recunosti propriul mod in care ai gresit sau ai fi putut sa gresesti si tu fata de cel care ti-a gresit.

Astfel, poti porni din nou la drum cu relatia respectiva, de pe o pozitie de egalitate.

A ne refugia in postura inocentului: “Eu n-as putea niciodata sa fac asa ceva, dar, in marinimia mea si pentru ca te iubesc, te iert.”– este cu totul altceva decat iertare.

Nu stiu exact cum am putea-o numi: poate suficienta, aroganta, iluzie, insa in niciun caz iertare. Si, desigur, ne vom mira si vom suferi cand cealalta persoana va disparea in ceata, fara sa mai dea niciun semn. Insa sufletul stie intotdeauna de ce.

Iertarea profund umana si profund autentica este cea in care ambele personaje implicate isi recunosc egalitatea, in adancul sufletului, unul fata de celalalt.

Eu sunt ca tine si tu esti ca mine si, in circumstante asemanatoare, am putea face aceleasi greseli.

Suntem la acelasi nivel iar prin indulgenta reciproca, dintr-un loc de profunda intelegere si compasiune fata de ce inseamna sa fim oameni, relatia se poate adanci iar increderea reciproca poate creste.

Exista insa si situatii in care indulgenta si toleranta nu sunt posibile, pentru ca vina aflata la mijloc este atat de mare incat nu poate decat fi recunoscuta de cel vinovat si indurata de cel caruia i-a fost facut un rau.

In aceasta categorie intra chestiunile de viata si de moarte si situatiile de viata in care nu se mai poate face nimic pentru indreptarea greselii. In acest caz, vinovatul trebuie sa isi poarte vina, fara sa astepte iertare. Iar cel afectat nu poate ierta, ca si cum ar avea dreptul sa faca asta.

Ce se intampla in sufletul unui om vinovat, daca cere sau asteapta iertarea in vreun fel?

Isi pierde din vedere victima, pe care a afectat-o intr-un mod iremediabil si incearca sa scape de consecintele sentimentului de vinovatie, incercand sa arunce responsabilitatea faptelor sale pe umerii celuilalt.

Poate devine chiar furios pe celalalt, ca si cum celalalt i-ar datora iertarea.

Prin asta isi pierde demnitatea si isi cedeaza maretia celui care il iarta. Cel care iarta ii ia celui vinovat puterea pe care acesta o poate dobandi prin simpla asumare a faptelor sale si a consecintelor faptelor sale.

Cel care iarta in asemenea circumstante isi aroga dreptul de a face ceva care apartine unui plan de dincolo de noi, unei puteri mai mari, in fata careia si persecutorul si victima sunt la fel de neajutorati si pe care fiecare o serveste, in felul lui.

Cel care iarta in aceste situatii se plaseaza pe sine deasupra acestei puteri.

Asadar, singurul raspuns profund umil si uman in fata unor asemenea situatii nu este iertarea, ci compasiunea.

O atitudine care leaga suflete, de cate ori intram in contact cu suferinta si cu vina profunda a unei fiinte omenesti. Cum putem descoperi locul acela de compasiune din interiorul nostru?

Devenind constienti ca, in fata propriilor noastre greutati, vinovatii si suferinte, si noi depindem destul de des de compasiunea si toleranta celor din jur.

In fata acestei realizari, sufletul noastru isi poate permite sa simta iubirea care uneste, iubirea care stie ca eu sunt egal cu toti ceilalti, in fata unei puteri mai mari decat noi. Din acest loc, nu putem judeca si nu putem ierta. Putem avea compasiune, umilinta si putem iubi.

Mihaela Marinas

Mihaela Marinas scrie articole si lucreaza cu oamenii, atat individual cat si in grupuri, din dorinta de a-i insoti pe cei din jur in calatoria catre ceea ce sunt cu adevarat.

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.