[fusion_builder_container hundred_percent=”yes” overflow=”visible”][fusion_builder_row][fusion_builder_column type=”1_1″ background_position=”left top” background_color=”” border_size=”” border_color=”” border_style=”solid” spacing=”yes” background_image=”” background_repeat=”no-repeat” padding=”” margin_top=”0px” margin_bottom=”0px” class=”” id=”” animation_type=”” animation_speed=”0.3″ animation_direction=”left” hide_on_mobile=”no” center_content=”no” min_height=”none”]

mananca roaga-te iubeste sau siragul cu 109 margele
mananca roaga-te iubeste sau siragul cu 109 margele

“Uneori, fericirea se afla la capatul lumii. Calatoresti ca sa ajungi la tine insati. Ca sa te descoperi.”
Elizabeth Gilbert

M-am gandit sa va povestesc azi despre o carte care mi-a readus in fata ochilor parti din mine, parti pierdute, regasite, vindecate si altele care inca mai suporta imbunatatiri: Mananca, roaga-te, iubeste de Elizabeth Gilbert.

Inca de la inceput aflu primul lucru dragut despre carte – si anume ca are structura unui sirag cu 109 margele! Cum sa nu iti placa metafora! 109? M-am intrebat de ce 109, care ar putea fi semnificatia si am aflat: siragul cu 109 margele este folosit de catre yoghinii din India in rostirea mantrelor, ajutandu-se de margele pentru a se concentra asupra rugaciunilor.

Pentru fiecare mantra rostita, rotesc o margea. Acest sirag se numeste japa mala, iar in Occident a fost adus de catre cruciatii medievali ajunsi in Orient si asa a aparut rozariul cu care probabil destui dintre noi suntem familiarizati.

O japa mala traditionala aduna 108 margele, numarul 108 fiind considerat extrem de fast – multiplu perfect al lui trei, suma cifrelor fiind noua, adica de trei ori trei. Trei – numarul care semnifica echilibrul suprem. Trei la numar sunt si capitolele cartii, intrucat autoarea e in cautarea echilibrului – cele 108 margele-povestiri sunt impartite in trei sectiuni in care suntem partasii experientelor din Italia, India si Indonezia.

Si pentru ca sincronicitatea chiar lucreaza, fiecare sectiune are 36 de povestiri-margele, “tinand cont ca scriu toate aceste lucruri in cel de-al treizecisisaselea an al vietii mele”, se destainuie autoarea. Dar ce-i cu a 109-a margea? Imediat aflu ca atunci “cand te rogi si degetele tale ajung la ea, trebuie sa intrerupi meditatia si sa le multumesti invatatorilor tai”, adica ghizilor spirituali care ofera indrumare.

Liz este o femeie in varsta de 31 de ani, scriitoare, jurnalista, casatorita, “un recrut ascultator – muncisem, nu ratasem niciodata un termen de predare, avusesem grija de cei dragi, de dintii mei si de relatia cu banca, votasem s.a.m.d.” si care incepe sa aibe indoieli asupra propriei cai pe care se afla, ajungand sa se intrebe daca “chiar totul in viata trebuie sa aiba legatura cu trebuie?”

In ultimii ani se intreaba ce ar trebui sa fie: sotie, mama, iubita, celibatara, italianca, gurmanda, calatoare, artista, yoghina? Si totusi, stie si ea ca “e mai bine sa-ti urmezi propriul destin imperfect decat sa traiesti o imitatie perfecta a vietii altcuiva.”

Liz locuieste intr-o “casa imensa” cumparata impreuna cu sotul ei si este nemultumita de consecintele anumitor alegeri pe care le-a facut in viata si care au facut-o ca, timp de “vreo patruzeci si sapte de nopti” sa se ascunda in baie si sa planga cu atata foc incat…

“In fata mea se intindea un lac de lacrimi, un adevarat lac al rusinii si fricii si confuziei si durerii in care traiam… N-am fost doar un spectator, am luat parte la crearea acestei vieti, de ce simteam ca nu-mi apartinea? De ce ma simteam atat de coplesita de datorie, prea obosita sa fiu si sprijinul financiar al familiei si motorul ei social, si cea care plimba cainele, si menajera, si viitoarea mama, si – pe apucate – scriitoarea?’’

Pe sot il iubea si il ura in aceeasi masura si totusi…

“Nu puteam sa il trezesc pentru a-i vorbi despre suferinta mea – la ce bun? E suficient sa spun ca in noaptea aia el inca era pentru mine si farul de la tarm, si albatrosul din larg. Singurul lucru mai greu de conceput decat sa plec era sa raman. Nu voiam sa distrug pe nimeni si nimic. Imi doream sa ma strecor in liniste pe usa din spate, fara sa provoc mare agitatie, fara urmari, si s-o tin intr-o fuga pana in Groenlanda.’’

Liz marturiseste ca intr-una din noptile in care a plans in baie, s-a intamplat ceva ce avea sa modifice radical cursul vietii ei – s-a rugat:

“M-am rugat. Asta a fost. Stiti si voi cum e asta – a te ruga. M-am rugat la… Dumnezeu. Era prima oara.”

Inceputul conversatiei religioase a fost stangaci si timid, ca al multora dintre noi in situatii similare:

“Tot ce-mi doream atunci era sa ma salvez. Realizand intr-un final ca atinsesem o stare de disperare din care nu mai exista iesire, care imi ameninta intreaga viata, mi-am zis ca cei ajunsi in astfel de situatii se indreapta catre Dumnezeu si ii cer ajutorul. Cred ca citisem asta intr-o carte.”

Cu o naturalete pe care nu am putut sa nu o remarc, Liz vorbeste cu creatorul universului ca si cand s-ar fi intalnit la o petrecere:

’’Buna, Doamne. Ce mai faci? Eu sunt Liz, ma bucur sa te cunosc. Imi pare rau ca te deranjez asa de tarziu, dar chiar am probleme serioase. Imi pare rau ca nu am mai vorbit cu tine pana acum, dar sper ca am reusit mereu sa iti arat cat sunt de recunoscatoare pentru toate binecuvantarile pe care mi le-ai oferit in viata… Dupa cum stii, nu ma pricep la rugaciuni. Totusi, te rog, poti sa ma ajuti? Am nevoie de un raspuns. Te rog, spune-mi ce sa fac…’’

Dupa repetarea la nesfarsit si innecata in lacrimi a rugamintii “Te rog, spune-mi ce sa fac…”, mi-am dat seama la un moment dat ca nu mai plangeam, m-am oprit in mijlocul unui suspin, toata durerea se evaporase… m-am intrebat daca aveam sa vad Fiinta Suprema care imi oprise lacrimile.

N-am vazut nimic. Eram singura. Dar nu chiar singura. Ma inconjura ceva ce nu poate fi descris decat ca o oaza de liniste – o liniste atat de stranie, incat nu voiam sa respir, de teama ca astfel as face-o sa dispara. Era o liniste incredibila. Nu tin minte sa mai fi simtit vreodata asa ceva…

Apoi am auzit o voce… vocea mea, venind chiar din mine. Numai ca n-o mai auzisem niciodata inainte. Era a mea, dar era inteleapta, calma si intelegatoare. Asa cum ar fi sunat daca as fi avut parte numai de dragoste si de certitudini. Nici nu pot descrie caldura si afectiunea acelei voci care imi oferea un raspuns ce urma sa aduca in viata mea lumina divina.”

Apoi, cu acelasi umor care a ajutat-o sa vada lucrurile intr-o lumina mai favorabila in viata, aflam ca vocea i-a spus:

“Du-te la culcare, Liz, pentru ca nu trebuie sa afli raspunsul acum, la trei dimineata, intr-o joi din noiembrie. Du-te la culcare, mi-a spus vocea atotcunoscatoare, pentru ca te iubesc… pentru ca trebuie doar sa te odihnesti acum si sa ai grija de tine pana cand vei sti raspunsul la intrebarea ta … ca sa fii destul de puternica atunci cand va veni ceasul furtunii. Iar ceasul acela se apropie, draga mea.”

Acestea au fost primele cuvinte ale dialogului deschis si revelator, care in cele din urma, avea sa o apropie cu adevarat de Dumnezeu.

Dupa esecul in casnicie si divortul cu pierderile financiare si materiale aferente, dupa un final al unei pasiuni nebunesti, cum singura afirma, ajungi sa ai “o parere groaznica despre tine insati, din ghearele careia nu mai exista scapare”, dar timpul vindeca toate ranile.

Simtea ca desi viata ei arata ca un accident pe autostrada New Jersey, era la inceputul unui drum care avea sa-i aduca independenta: gasise o noua intrebare: ”Ce vrei TU sa faci, Liz?”. Cand a inceput sa isi raspunda, a descoperit ca initial exprima doar dorinte minore, printre care una chiar “ciudata” – “vreau sa invat limba italiana”.

Ca un semn ca universul incepe sa lucreze pentru ea, in perioada de dupa divort incep sa apara situatiile si persoanele favorabile cresterii ei spirituale si intalneste o prima persoana-cheie ce va juca un rol semnificativ pentru ea in calatoria de cunoastere a sinelui: o femeie-guru din India, care ii devine calauza spirituala si la ale carei grupuri de meditatie participa saptamanal in New York, simtind in timpul meditatiilor ca “sufletul se ridica, inaltat in sunetele imnului”.

Incepe sa mediteze in fiecare dimineata, repetand o mantra sanscrita invatata de la guru: Om Namah Shivaya, care inseamna “onorez divinitatea aflata inlauntrul meu”; afla ca guru are un ashram in India si din acel moment stie cu siguranta un lucru: “trebuie sa ajung cat mai repede acolo”.

Accepta insa, inainte, o calatorie in Indonezia, pentru un articol despre vacantele yoga din Bali, unde intalneste al doilea personaj-cheie din viata ei: un vraci indonezian, descendent a opt generatii de vraci indonezieni, foarte batran, pe care il roaga sa o ajute sa il simta mereu pe Dumnezeu:

“Cateodata am senzatia ca inteleg divinul din lume, dar e o senzatie care dispare repede, pentru ca ma bruiaza toate dorintele si temerile mele meschine. As vrea sa fiu mereu in prezenta lui Dumnezeu. Dar nu calugarindu-ma sau renuntand de tot la placerile lumesti. De fapt, cred ca as vrea sa aflu cum sa traiesc pe lumea asta si cum sa ma bucur de ea, dar fara sa uit de Dumnezeu.”

De la acest vraci invata, prin intermediul unui desen pe care acesta i-l arata, un lucru important:

“Ca sa gasesti echilibrul pe care il vrei, trebuie sa-ti tii picioarele foarte pe pamant, incat sa simti ca ai patru in loc de doua. Asa vei putea ramane ancorata in lume. Dar nu mai privi lumea cu mintea. Trebuie sa te uiti la ea cu inima. Asa il vei cunoaste pe Dumnezeu.”

De asemenea, acesta ii ghiceste in palma si ii spune:

“Ai mai mult noroc decat toti cei pe care i-am intalnit vreodata. Vei trai mult, iti vei face multi prieteni si vei avea parte de multe experiente.Vei vedea toata lumea. Ai o singura problema: iti faci prea multe griji… te implici emotional prea mult. Daca ti-as spune ca nu vei mai avea niciodata vreun motiv de ingrijorare, m-ai crede?”

Si, mai mult, ii spune ca se va reintoarce in Bali foarte curand, pentru ceva mai mult timp. Fiind constienta ca dupa divort nu ii vor mai ramane bani pentru un asa proiect de viata respinge aceasta predictie, dar vraciul o linisteste spunandu-i ca intr-adevar va pierde toti banii, insa dupa ce ii va pierde “ii va recupera pe toti…”

Din acest moment planurile par ca se amesteca, ii vine ideea de a calatori timp de un an, dar planurile par a se se bate cap in cap: excursia in Italia, vizita in ashram-ul gurului indian si revenirea in Indonezia, conform prezicerilor vraciului – cum sa le impace pe toate?

Intrucat cauta echilibrul intre frumos si bun, placerile lumii si transcendenta divina care lipsisera in ultima vreme in egala masura, simte ca are sansa sa gaseasca acest echilibru chiar in Indonezia, si chiar cu ajutorul vraciului.

Reintoarsa la New York, afla ca sotul inca nu semnase propunerea facuta pentru partaj, in urma careia ea poate avea mari pierderi financiare si materiale, invata de la o prietena cum sa se roage, intelege ca are dreptul sa se roage pentru ceea ce vrea, are tot dreptul sa participe la “la actiunile universului” si sa spuna ce simte.

Ba chiar face o cerere catre Dumnezeu, mentionand, printre altele, esecul casniciei si esecul divortului, afirmand ca:

“Toata otrava asta aduce doar suferinta in vietile noastre si in ale celor care ne iubesc… sanatatea lumii e afectata de sanatatea fiecarui om in parte. Daca doua suflete se incranceneaza intr-un conflict, lumea se molipseste de la ele… daca macar un suflet sau doua pot fi impacate, atunci intreaga lume e mai sanatoasa, asa cum cateva celule santoase pot spori sanatatea unui corp.”

Mai mult, conform prezicerii vraciului, nu doar ca ramane fara bani, insa chiar primeste o suma mare de bani de la un editor care ii plateste in avans cartea pe care o va scrie despre periplul ei prin lume si asa predictia se implineste, isi da demisia, renunta la case, la tot ce mai poseda in New York, ia cu ea doar doua valize si pleaca direct in Italia!

In Italia ajunge “stoarsa si slabita”, inchiriaza un apartament in Roma, renunta la antidepresive, se inscrie la cursuri de limba italiana, isi face noi prieteni, mananca portii enorme de pizza si paste pe saturate, se ingrasa cu 12 kilograme, Depresia si Singuratatea incep sa ii dea tarcoale.

Descopera ca nu mai poate practica yoga, dar ajunge sa inteleaga ca “viata ti-a fost data; e datoria ta (si dreptul tau ca fiinta umana) sa gasesti frumusetea din viata, indiferent unde se ascunde ea.” Paraseste Italia cu speranta ca “expansiunea unei persoane – amplificarea unei vieti – este o masura a valorii fiecaruia pe lumea asta.”

In India isi propune sa petreaca o parte din timp la ashramul gurului, apoi, fiind deja “inarmata” cu ghiduri turistice, sa viziteze cat mai multe locuri sfinte.

Ajunsa in India la ashramul gurului cunoscut la New York, printr-un demers personal si incarcat de eforturi, incepe sa faca primii pasi spre a trai personal divinul din interiorul sau, prin meditatie si yoga, prin autocontrol si efort sustinut in a nu se mai gandi la greselile trecutului si a nu-si mai face griji fata de viitor, reuseste, dupa incercari repetate, sa priveasca cu calm in sufletul ei si in jurul sau.

Isi gaseste echilibrul si i se releva, din acest punct de echilibru, adevarata natura a lumii si adevarata ei natura.

Liz povesteste – in detaliu, cu umor dar si cu seriozitate – unicitatea experientei de la ashram, unde programul de meditatie este completat cu programul de munca fizica: “aici fiecaruia i se da ceva de facut, si mie mi-a revenit lustruitul podelei din templu… cateva ore pe zi, in genunchi pe marmura rece, cu o perie si o galeata dupa mine, muncind de zor”.

Vede in asta o metafora: “curatatul templului care e de fapt inima mea, lustruitul sufletului meu, efortul prozaic pe care trebuie sa-l faci zi de zi, aplicat exercitiului spiritual, pentru a te purifica. ”

Ca majoritatea occidentalilor, intampina probleme serioase in a-si convinge mintea sa se relaxeze, si considera munca fizica mai usoara decat meditatiile:

“Din trecutul indepartat si pana in viitorul misterios, mintea mea rataceste libera prin timp, gandeste zeci de idei pe minut si e imposibil de imblanzit si disciplinat. Asta n-ar fi o problema; problema e implicarea emotionala care rezulta de aici… cealalta problema pe care o genereaza constantele hoinareli ale mintii e faptul ca ajungi sa nu fii niciodata cu adevarat acolo unde esti. Faci mereu sapaturi in trecut sau cercetezi curios viitorul, dar ti se intampla foarte rar sa zabovesti in prezent.”

Devine constienta ca…

“Daca ce cauti e contopirea cu divinul, vartejul asta inainte si-napoi prin timp devine o mare problema. Motivul pentru care Dumnezeu e numit prezenta e tocmai faptul ca Dumnezeu e chiar aici, chiar acum. Prezentul e singurul loc in care il poti intalni pe Dumnezeu, acum e singurul moment in care o poti face.”

In ashram cunoaste oameni aflati, ca si ea, in calatoria de descoperire a sinelui, iar unul dintre ei joaca un rol decisiv in momentul in care, convinsa ca nu poate continua programul meditatiilor din cauza asteptarilor pe care le-a avut inainte de a ajunge la ashram, ea aproape ca simte sa paraseasca ashramul pentru a vizita celelalte locuri sfinte din India.

“ – Ce-ar trebui sa fac cu tehnica mea de meditatie?
– Si ma rog de ce crezi ca ar trebui sa faci ceva cu ea, mai Provizii? (aceasta era porecla pe care Richard i-a dat-o)
– Nu sunt in stare sa-mi fac mintea sa stea locului.
– Adu-ti aminte ce ne spune guru: daca te asezi pe jos cu intentia sa meditezi, ce se intampla mai departe nu te mai priveste pe tine. Si atunci, de ce te mai acuzi?
– N-am niciodata viziuni, n-am nici un fel de experiente transcedentale …
– Vrei sa vezi chestii colorate frumos, sau vrei sa afli adevarul despre tine? Ce vrei de fapt sa obtii?
– Se pare ca de fiecare data cand incerc sa meditez nu sunt in stare decat sa ma cert cu mine insami.
– Asta nu-i decat egoul tau, care incearca sa se asigure ca tot el e sefu’. Asta-i treaba lui. Te tine deoparte, iti da o senzatie de duplicitate, incearca sa te convinga ca esti defecta si singura, nu ca esti parte dintr-un intreg. Treaba egoului tau nu e sa te ajute. Singura treaba pe care o are el e sa fie sefu’. Tu, draguta, tine-o pe drumul tau spiritual si zilele raului aluia sunt numarate. Mai e putin si egoul asta al tau are sa ramana fara sluba si toate hotararile o sa le ia inimioara ta.”

Un calugar aflat si el la ashram ii spune:

“Locul de odihna al mintii este inima. Cat e ziua de lunga, mintea nu aude decat galagie, cearta si huruit, si tot ce isi doreste este liniste. Singurul loc in care mintea va putea gasi pace este linistea inimii.”

Mantra care simte ca i se potriveste este Ham-sa, care in sanscrita inseamna “Eu sunt acela”, despre care yoghinii sustin ca este cea mai naturala mantra, cea pe care Dumnezeu o da fiecaruia dintre noi inainte de a se naste. E sunetul propriei noastre respiratii: “Sunt de natura divina, sunt insotit de Dumnezeu si sunt o expresie a lui, nu sunt exclus, nu sunt singur.”

Cu efort sustinut reuseste, in final, sa isi disciplineze mintea timp de o ora, simtind o “energie subtila, albastruie” care “pulseaza prin mine de parca m-ar inunda niste valuri… e un pic alarmant, dar si uimitor in acelasi timp”.

Si totusi… nu mai crede ca va putea vreodata sa isi disciplineze mintea asa cum doreste, ba chiar simte ca nimeni, nici macar guru nu o poate intelege… Ajutorul vine din nou din partea lui Richard, care ii spune:

“ Asta e o chestie pe care poti s-o exersezi. Daca vrei asa de tare sa iti controlezi viata, lucreaza asupra mintii tale. E singurul lucru pe care ar trebui sa incerci sa-l controlezi.”

Dupa fiecare sfat pe care il primeste, Liz incearca sa aprofundeze ideea de baza, de aceasta data propunandu-si sa nu mai nutreasca ganduri nesanatoase, iar de acum incolo…

“Portul mintii mele e intr-un golf deschis, e singura cale de acces catre insula Sinelui meu… insula asta a vazut multe razboaie, dar acum, sub indumarea unui nou stapan (eu), care a instituit noi reguli capabile s-o protejeze – e trup si suflet de partea pacii. Si de acum incolo… insula are legi mult mai stricte in privinta celor care pot intra in port!”

Primeste chiar cateva “instructiuni pentru libertate”, de la un coleg de meditatie, dupa cum urmeaza:

1. Metaforele vietii sunt instructiuni de la Dumnezeu.
2. Tocmai ai urcat pe acoperis, si chiar mai sus de el. Nu exista nimic intre tine si Infinit. Acum, lasa totul in urma.
3. Ziua e pe sfarsite. E momentul in care ceva care a fost frumos se transforma in altceva, la fel de frumos. Acum, lasa totul in urma.
4. Dorinta ta de incheiere a fost o rugaciune. Faptul ca te afli aici a fost raspunsul lui Dumnezeu. Lasa totul in urma, uita-te la stelele care rasar – si pe cer, si inlauntrul tau.
5. Din toata inima, roaga-te pentru har. Si lasa totul in urma.
6. Din toata inima ta, iarta-l., IARTA-TE SI PE TINE. Si lasa totul in urma.
7. Apropune-ti sa te eliberezi de suferintele inutile. Apoi, lasa totul in urma.
8. Observa cum arsita zilei se transforma in racoarea noptii. Lasa totul in urma.
9. Cand toata karma unei relatii s-a consumat, ramane doar dragostea. De ea nu trebuie sa te temi. Lasa totul in urma.
10. Cand, in sfarsit, trecutul ti-a devenit trecut, lasa totul in urma. Apoi coboara de aici si incepe sa-ti traiesti restul vietii. Cu bucurie adevarata.

Toate intamplarile din ashram au avut rolul de a o ghida spre momentul iertarii in plan subtil – ca intr-un dans, sufletul ei comunica la nivel subtil cu cel al fostului sau sot, il iarta si se iarta reciproc, erau…

“Niste suflete calme si albastrii care intelegeau totul dinainte. In lipsa limitarilor corporale si fara apasarea povestii complexe pe care o lasasera in urma lor, s-au intalnit sus de tot, pe acoperis, intr-o intelepciune infinita… se contopeau, se separau si isi admirau reciporc asemanarea si perfectiunea… stiau totul… nu aveau nevoie sa se ierte, se nascusera iertadu-se.”

Atunci de-abia a simtit ca s-a eliberat de suferinta si de trauma provocata de divort, ritualul acesta ii oferise un loc in care poate sa puna la adapost “toate gandurile si toate emotiile” pe care urma sa le aiba in legatura cu el.

Ajunge sa se simta chiar bine singura, petrece zilnic cateva ore in grotele de mediatie, mintea genereaza in continuare scenarii insa acum nu o mai deranjeaza, totul se transforma sau dispare:

“Vechile obsesii au disparut sau tiparele proaste de comportament de care iti era imposibil sa te descotorosesti, in sfarsit s-au schimbat… enervarile nu mai reprezinta nici un fel de problema si durerile cele mai profunde pe care le cultivai din obisnuinta, nu mai sunt tolerate in viata ta nici macar pentru cinci minute… relatiile toxice fie se curata, fie dispar cu totul, si in jurul tau incep sa apara oameni mai luminosi si mai folositori.”

Tot la ashram gaseste si un cuvant care sa o reprezinte: ANTEVASIN – in sanscrita, cuvantul inseamna “cel care traieste la hotar” – nu mai traieste in comunitate si nu mai duce o viata obisnuita, dar nu este nici iluminat sau un intelept realizat. Traieste pe “granita”, putand sa “vada ambele lumi, dar alege sa priveasca spre necunoscut. Si mai era si invatat.”

Paraseste India, cu urmatoarele ganduri:

“… nu are totul sens asa? Adica faptul ca infintul e cu adevarat… infinit? Ca pana si cei mai sfinti dintre noi sunt in stare sa vada doar fragmente din lumea eterna?’’

Ajunsa in Indoenzia il reintalneste pe vraciul care i-a prezis ca va reveni aici, cel care ii sugerase sa vada lumea cu inima, nu cu mintea, cunoaste persoane care ii vor fi deveni prieteni, de la Wayan, femeia-saman, afla ca “sa pierzi echilibrul din dragoste e dovada ca traiesti perfect echilibrat” si observa ca “uneori o zi e mai lunga, alteori o zi e mai scurta, in functie de incarcatura ei emotionala sau spirituala, iar uneori zilele se numara, alteori se cantaresc.”

Dupa cateva saptamani de stat in Indonezia, simte ca si-a atins scopul, gasirea echilibrului si stie ca a ajuns la pacea interioara, se bucura de momentele de devotiune si de peisajul superb, de prieteni dragi si mancaruri bune.

Isi aminteste una dintre invataturile gurului sau, despre fericire:

“Oamenii au tendinta sa considere fericirea un noroc ce da peste ei, ceva ce te va invalui, ca vremea frumoasa, daca soarta iti surade. Doar ca fericirea nu functioneaza asa. Fericirea e consecinta propriului efort. Te lupti pentru ea, muncesti pentru ea, insisti, uneori mergi pana la capatul pamantului pentru ea.

Trebuie sa participi mereu la manifestarile lucrurilor bune care iti apar in viata. iar cand atingi o stare de fericire, nu trebuie niciodata sa lenevesti, sa renunti la a o mentine: trebuie sa te straduiesti din rasputeri sa inoti contra curentului, ca sa fii vesnic in unda fericirii, ca sa plutesti mereu deasupra ei.

Caci daca nu faci asta, sentimentul launtric de multumire se va scurge incet-incet din tine. E usor sa te rogi cand ai nevoie de ajutor, dar sa continui sa te rogi chiar si cand criza a trecut e ca un proces de cicatrizare, care-ti ajuta sufletul sa pastreze tot ce a reusit cu greu sa dobandeasca.”

Dupa ce ajunge la acel echilibru interior pe care, de fapt, cu totii il cautam, vede exact unde si cand anume nefericirea ei a adus neplaceri celor din jur, constientizeaza ca multumirea proprie nu e doar un efort de autoconservare ci e “un dar generos pe care il faci intregii lumi; curatat de toata nefericirea ta, nu mai stai in drumul nimanui, incetezi sa fii un obstacol nu numai pentru tine, ci si pentru toti ceilalti.”

Dupa toate experientele care au dus-o catre gasirea acelui loc numit echilibru, realizeaza ca:

’’Toata durerea vietii omenesti e provocata de cuvinte, iar bucuria la fel… cream cuvinte care sa ne defineasca trairile, si cuvintele aduc cu ele emotii care ne tin legati, incapabili sa ne miscam cat vrem; ne lasam sedusi de propriile noastre amntre si ajungem sa existam doar ca sa le dovedim adevarate… a te opri o vreme din vorbit echivaleaza cu incercarea de a goli cuvintele de putere, de a nu te mai ineca in cuvinte, de a te elibera de influenta lor sufocanta.”

Pe acest fond de transformare si de echilibru intalneste barbatul alaturi langa care hotaraste sa ramana, un brazilian venit in Indonezia si care pare sa ii completeze tabloul, iar spre finalul calatoriei il insoteste pe Ketut, vraciul, la o ceremonie de binecuvantare a unui bebelus care a implinit varsta de sase luni si care acum are voie sa atinga pamantul prima oara in viata lui.

De ce doar la implinirea varstei de sase luni? Pentru ca in Bali, conform unei traditii pastrate pana in zilele noastre, „pana la sase luni, nou-nascutii sunt considerati zei veniti direct din rai si nu se cuvine sa lasi un zeu sa se taraie pe jos… pana la sase luni copiii sunt purtati in brate peste tot si adorati ca niste mici zeitati”.

Pe o plaja, singura, dupa un dialog interior cu toate gandurile si amintirile triste, cu fricile, cu rusinea, cu furia, cu durerea, cu nelinistile, isi propune un exercitiu de integrare prin care invata sa le priveasca in fata, sa le retraiasca, sa le dea binecuvantarea ca au existat si le invita pe rand in inima ei – fiecare nedreptate, fiecare tradare, fiecare pierdere.

Le-a vazut pe toate, una cate una, le-a recunoscut si le-a simtit pana la capat, ca si cand s-ar fi intamplat atunci pentru prima oara. Dupa care le-a invitat: „Acum veniti in inima mea… acolo va puteti odihni. Sunteti in siguranta. S-a terminat. Va iubesc.’’

’’Cand toate acestea au luat sfarsit, ma golisem. Nu mai aveam in minte nimic care sa lupte. M-am uitat in inima la bunatatea mea. I-am vazut toata puterea. Am vazut ca inima nu mi se umpluse nici pe departe, nici dupa ce primise toate cantitatile alea enorme de tristete, furie si rusine; inima mea ar fi putut cu usurinta sa primeasca si sa ierte si mai mult.

Dragostea ei nu avea margini. Mi-am dat atunci seama ca asa ne iubeste si ne primeste Dumnezeu pe noi toti, ca nu exista vreun loc in univers care sa fie iadul, cu exceptia celui din mintile noastre terorizate.”

De-a lungul acestor calatorii Liz descopera care sunt motivele pentru care s-a agatat de povestea ei, cade la pace cu povestea ei, invata sa isi accepte umbra si sa isi asume intreaga responsabilitate pentru propria realitate, a inteles ca era cat pe ce sa piarda controlul asupra vietii ei din cauza ca ajunsese sa confunde familiaritatea cu siguranta.

Invatand sa isi accepte umbra si povestea de care se agata, Liz reuseste sa se elibereze, sa se vindece, pentru a o utiliza in scopul in care fusese creata. Numai cand a acceptat faptul ca se agata de confortul povestii ei, a putut renunta la a mai opune rezistenta … vietii.

In loc sa ramana blocata in sfera povestii cu care a inceput relatarea acestei calatorii, Liz a ales sa o rescrie, astfel incat sa ii ofere un fundament valoros pentru viitorul sau. Si-a pus trecutul in ordine cu ajutorul iertarii si s-a deschis noilor niveluri de iubire si de valoare de sine. E foarte mandra, in final, cand afirma adevarul incontestabil datorita caruia s-a „reconstruit launtric in ultimii ani: nu m-a salvat nici un print. M-am salvat singura.”

Ce a facut Liz pentru a ajunge sa se salveze?

-a trecut cu curaj printr-o viata de care nu era multumita
-a inceput procesul de acceptare si de iubire a tuturor fatetelor ei bune si mai putin bune
– si-a dat timp pentru a-si analiza atenta capitole esentiale din viata
– si-a dezvaluit blocajele si ranile
– a renuntat la resentimente si la invinuirea celorlati pentru starile prin care a trecut
– si-a asumat responsabilitatea
– s-a impacat pentru totdeauna cu povestea ei.

“Ma gandesc la femeia in care m-am transformat, la viata pe care o traiesc acum, la cat mi-am dorit sa fiu astfel si sa traiesc astfel, eliberata de farsa de a ma preface ca sunt altcineva decat eu insami.

Ma gandesc la tot ce am infruntat pe drumul pana aici si ma intreb daca nu cumva eu – adica eu cea de acum, fericita si echilibrata, care dormiteaza pe puntea unei mici ambarcatiuni pescaresti din Indonezia – am fost cea care, in toti anii acestia, a impins-o inainte pe cealalta eu, mai tanara, mai derutata, mai nelinistita.

Eu cea mai tanara eram ghinda in care se ascundea potentialul, dar eu cea mai batrana, stejarul existent, matur, indemnam tot timpul: „Da, hai, cresti! Schimba-te! Evolueaza! Vino sa faci cunostinta cu mine aici, unde eu exist deja, integra si matura! Trebuie sa cresti in mine!”

Si poate ca tot eu cea de acum m-am aplecat, cu patru ani in urma, la urechea acelei tinere casatorite si inlacrimate de pe podeaua baii, soptindu-i cu dragoste: „Du-te la culcare, Liz…” Stiind dinainte ca totul avea sa fie bine, ca tot ce urma sa se intample ne va aduce aici pe amandoua. Exact aici, exact acum. Unde eu o asteptasem dintotdeauna, linistita si multumita, sa mi se alature.”

Sper ca v-am starnit curiozitatea sa calatoriti voi insiva alaturi de Liz si sa ii cititi jurnalul, aparut la Editura Humanitas.

Eu am primit in dar cartea de la tatal meu, pe care l-a atras titlul, motivul fiind „din moment ce titul incepe cu mananca, m-am gandit ca tu tocmai asta nu prea faci”. I-am multumit din suflet pentru dar, i-am spus ca toate trei sunt la fel de importante si ca poate nu intotdeauna ordinea preferintelor conteaza, insa uneori… se pare ca da.

Va doresc din tot sufletul sa va acceptati povestea, sa va cunoasteti secretul si sa va transformati in cea mai buna varianta a voastra,

Mona Georgescu
http://www.minunemica.eu/mananca-roaga-te-iubeste-sau-siragul-cu-109-margele-prima-parte/

De asemenea, daca doriti sa vedeti filmul “Eat, pray, love” online gratis, apasati aici.[/fusion_builder_column][/fusion_builder_row][/fusion_builder_container]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here