Byron Katie cele o mie de nume ale bucuriei sau darul oglinzii
Cele mai bune carti

Byron Katie si Stephen Mitchell – ,,Cele o mie de nume ale bucuriei” sau renuntarea la povestea personala

Cartea ,,Cele o mie de nume ale bucuriei” pe care o putem gasi la Editura Elena Francisc (www.elenafrancisc.ro) scrisa de Byron Katie si Stephen Mitchell, ne ajuta sa ne punem o intrebare, care daca s-ar regasi pe buzele noastre, ne-ar fi de mare folos in diferite aspecte ale vietii noastre si anume: Cine am fi fara povestea noastra?

“ Fără poveste, nu am nici caracter personal, nici impersonal, nu sunt nici bărbat, nici femeie. Nu există niciun cuvânt pentru a descrie ceea ce sunt. A nu-i spune nicicum e la fel de neadevărat ca şi cum ar fi să-i spun cumva. Cine are nevoie să-i dea un nume, în vâltoarea vieţii şi a morţii? Face ceea ce face: mănâncă, doarme, găteşte, curăţă, vorbeşte cu un prieten şi-şi vede de drumul său, cu încântare.”

Povestea pe care fiecare dintre noi o contureaza in diferite momente ale existentei devine un factor de identificare al egoului nostru. Inca din primii ani ai copilariei, suntem invatati atat de familie, cat si de societate sa ne scriem povestea pentru a deveni personajul care o data cu inaintarea in varsta, adauga noi straturi in propria poveste: de la ,,eu sunt fetita si am ochii tatalui” pana la ,,sunt scriitoare” sau ,,sunt sotie”.

Ceea ce trebuie sa recunoastem in acest proces al identificarii este importanta pe care o acordam gandurilor noastre:

,,Îmi plac gândurile mele dar nu sunt niciodată tentată să le dau crezare. Gândurile sunt ca vântul sau frunzele copacilor sau picăturile de ploaie. Nu sunt personale, nu ne aparţin, doar vin şi se duc. Când acestea întâlnesînţelegerea, ele se împrietenesc. Îmi plac poveştile mele. Îmi place să fiu femeie, chiar dacă nu sunt. Îmi place felul în care corpul meu, în vârstă de şaizeci şi trei de ani, se transformă şi se deschide. Îmi plac simbolurile feminine, hainele şi texturile frumoase, cerceii, modul în care aceştia strălucesc şi se leagănă, colierele, culorile, mireasma parfumurilor, senzaţia produsă de şampoane şi săpunuri. Îmi place moliciunea şi netezimea pielii mele (uneori, mângâi mâna lui Stephen timp de zece minute, până să-mi dau seama că e mâna mea). Îmi place generozitatea pielii, eficienţa cu care îmi lucrează organele, eleganţa picioarelor mele. Uneori, când mă ridic să-mi iau un pulover, se întâmplă să-mi văd sânii, iar încântarea pe care o resimt în timpul acestei experienţe este imensă. Cum e posibil să concepi un organism atât de superb?, îmi spun. Ce minunat şi ce straniu!”

Katie Byron ne atrage atentia asupra gandurilor pe care ni le asumam si despre care credem ca ne apartin. Un alt aspect ce nu poate fi trecut cu vederea este acela ca in momentul in care ajungem sa ne transcedem gandurile, constientizam ca nimic nu ne apartine. Acesta este, de fapt, momentul in care ajungem sa ne bucuram de tot de la cele mai nesemnificative gesturi pana la cele mai greu de realizat obiective. In momentul in care tot ce avem de facut este sa ne imbratisam propria fiinta, neavand un scop sau o finalitate, ajungem sa ne lepadam de povestea pe care cu timpul ne-am creat-o.

Devenim astfel capabili sa ne acceptam pe noi insine pentru ca mai apoi sa reusim sa acceptam ceea ce exteriorul ne ofera, ajungand totusi dincolo de limitele separarii dintre energia interioara si ceea ce se afla in afara ei…

Dupa cum insusi titlul cartii sugereaza acest lucru, bucuria devine numele oricarui moment atata timp cat acesta este trait constient de la actul de a ne darui celorlalti, la abandonarea in bratele sotului, la o privire intensa si sincera, la un ceai cald savurat intr-o dimineata friguroasa, la un apus care isi cere drepturile de a fi privit si admirat…

Incheiem in cele ce urmeaza cu o descriere fireasca si surprinzatoare in acelasi timp a celei care accepta ca rostul vietii este acela de a curge, iar orice impotrivire nu este decat o alta pierderea a conexiunii cu realitatea, cu noi insine si cu cei pe care ii iubim:

,,Când Stephen mă atinge, de fiecare dată percep un şoc şi o surpriză, iar şi iar. Nu întrerup fluxul, gândindu-mă la cum se va termina, nu caut nicio explicaţie pentru ceea ce se întâmplă, pentru ce anume înseamnă atingere – nu fac decât să simt puterea şi căldura, forţa interioară care vine odată cu fiecare val de senzaţii. Este experienţa deschiderii către fiinţa iubită; este totul; este necunoscutul, este absenţa cenzurii, este ceva fără sfârşit, ceva căruia nu-i poţi supravieţui, cedarea fără teamă înaintea următorului val şi a celui de după el. Fiecare răspuns care survine, ca reacţie la o atingere, la atingerea celuilalt, este un mister. Şi chiar când mă gândesc că mai mult de-atât nu e posibil, fluxul porneşte din nou. Nu ştiu ce este, nu ştiu ce anume ating sau ce mă atinge; ştiu doar că e o senzaţie de nou şi de bun, de fiecare dată, dincolo de orice explicaţii şi că-mi plac texturile, formele, moliciunea, mirosurile, aromele, armonia naturală şi fluxul de fiecare parte, reacţia celuilalt, capacitatea lui de a primi; totul e unitate intensă şi corpul devine un conductor străbătut de energie electrică, cablu electric viu, fără nimic care să-l ţină-n loc şi nu ştiu şi nu mă preocupă niciodată să ştiu în ce direcţie se va abate trupul – corpul meu, corpul său şi nici ce se întâmplă sau ce se va întâmpla; conştiinţa e de fiecare dată vie, într-o linişte lucidă, neafectată, mereu prezentă, observând, concentrându-se, privind, pe măsură ce se instalează o schimbare atemporală, într-un miracol propriu.”

Mihaela Marinas

Mihaela Marinas scrie articole si lucreaza cu oamenii, atat individual cat si in grupuri, din dorinta de a-i insoti pe cei din jur in calatoria catre ceea ce sunt cu adevarat.

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *