Byron Katie cele o mie de nume ale bucuriei sau darul oglinzii
Cele mai bune carti

Byron Katie – ,,Cele o mie de nume ale bucuriei” sau darul oglinzii

Folosind metoda introspectiei pe care o descrie in cartea ,,Cele o mie de nume ale bucuriei” regasita la Editura Elena Francisc (www.elenafrancisc.ro), Byron Katie aduce in prim plan importanta oglindirii in ceea ce priveste procesul de vindecare al fiecaruia dintre noi:

“ Totul e una, dar nu e acelaşi lucru. Nu există două amprente digitale identice, nici două fire de iarbă identice, nu există doi fulgi de zăpadă identici, nu există două pietricele la fel. Împreună, toate acestea compun calea, perfectă şi indivizibilă. Fiecare aparentă separare reprezintă o părticică minusculă a întregului, fiecare cuvânt rostit, fiecare silabă articulată, fiecare salut făcut cu mâna sau fiecare zvâcnire a picioarelor, fiecare mişcare de a nstoarce pastă de dinţi pe perii periuţei. Fiecare element e diferit, fiecare este necesar. Cineva trăieşte, cineva moare,cineva râde, cineva se întristează. Deocamdată, aceasta e calea, până când nu mai este.”

In ciuda iluziei separarii pe care de multe ori o imbratisam in mod constient sau inconstient, ideea de totalitate sparge zidurile discrepantei ce exista in relatiile noastre, cat si in relatia cu noi insine. Oglindirea devine astfel un proces atat de firesc incat uitam ca fiecare aspect al exteriorului vorbeste de fapt despre noi insine.

De exemplu, daca starea noastra este una optimista, iar afara norii par sa ne doboare perspectiva, o planta care abia infloreste este expresia a ceea ce simtim. La fel cum daca singuratatea ne apasa si suntem inconjurati de sute de oameni, golul ,,prea-plin” pe care il vedem in jurul nostru nu este altceva decat vocea interioara care prinde glas.

Din anumite puncte de vedere, tehnica oglinzii ne invata umilinta in fata vietii. Daca ne imaginam cumva ca ii vindecam pe ceilalti, acest gand ne bate usor pe umeri pentru a ne spune ca ne vindecam pe noi insine prin ajutorul pe care il oferim celorlalti:

,,Privesc în sus şi te văd acolo. Nu erai înainte. Te întâlnesc pentru prima dată şi reprezinţi pentru mine totul. Mă bucur că apari acum. Mintea ar putea să-mi spună că ne-am mai întâlnit înainte, poate am mâncat sau am lucrat împreună, dar pentru mine eşti cu totul nou. Văd că respiri, că te hrăneşti, că te descurci bine în fericirea sau durerea ta, că te sprijini temeinic – solul te susţine, scaunul îţi conferă sprijin, ba chiar ai şi păr, pe ici-colo. Eşti ce trebuie să fi e: sinele meu intern, în curgere perpetuă, creativ şi a toate iubitor.”

Desi in aparenta intrebarile la care o persoana care este dornica sa foloseasca metoda introspectiei trebuie sa raspunda reprezinta doar un ajutor pe care terapeutul il ofera pacientului sau, Byron Katie descrie profunzimea procesului interior pe care ea il resimte in timp ce actioneaza in aceasta modalitate:

,,Dacă îmi ceri să înfăptuiesc Lucrarea cu tine, sunt fericită să te însoţesc. În introspecţie pot fi înţeleasă. În răspunsuri, mă vei recunoaşte ca fiind tu. Ne întâlnim în centru. Este singurul mod în care pot fi văzută sau înţeleasă: în centru, în inimă. Ori de câte ori mă vei invita, voi intra în visul tău. Te voi urmări de-a lungul tunelului, în întuneric, în cea mai întunecată prăpastie a deznădejdii. Ne vom întâlni acolo, te voi lua de mână şi vom păşi împreună în lumină. Nu există loc în care nu voi intra. Sunt totul, pretutindeni. Am auzit din partea multor oameni cuvintele: „Îţi mulţumesc pentru c-ai mers în iad şi te-ai întors, pentru mine.” Eşti ecoul meu, eşti fiecare lucru în care am crezut vreodată, când eram în derută. Fiecare suferinţă care a fost vreodată trăită – eu sunt tutorele aceleia. Mă întorc pentru ceea ce a mai rămas din mine. Aici e libertate totală: toate suferinţele s-au sfârşit, deocamdată.

Şi din moment ce exteriorul s-a dovedit a fi interior, câtă vreme există o persoană care suferă, aceea va fi suferinţa mea. N-o experimentez de aici, dar nu există nicio separare. „Acolo” este aici. Şi nu uit de iluzie. Dragostea revine să se conecteze cu sine, în starea cea mai pură. Acestui lucru îi spun revenire. Până când tu nu eşti liber, nu sunt liberă. Eu ştiu că eşti liber. Iar dacă-mi spui că nu eşti, înţeleg, pentru că şi eu obişnuiam să gândesc asta. Şi, într-adevăr, chiar nu ştiu dacă ar trebui sau nu să suferi. Îţi respect drumul la fel de mult cum mi-l respect pe-al meu. Te înţeleg dacă eşti fascinat de povestea ta despre cine eşti şi dacă încă vrei să te ţii de ea. Dacă chiar nu vrei să suferi, sunt aici pentru tine. Prin introspecţie, te voi întâlni, oricât de profund ai dori să mergi. Orice vei spune, voi veni în întâmpinarea ta; orice vei cere, îţi voi dărui. Te iubesc, deoarece sunt întru totul egoistă. A te iubi pe tine e pur şi simplu iubire de sine. Nu mă schimb şi văd schimbarea în tine numai când tu mi-o spui. Tu eşti viaţa mea interioară. Eşti vocea sinelui meu, trimiţând în fiecare clipă semnale cu privire la sănătatea mea. Că e boală sau sănătate, mă raportez la fiecare la fel. Că eşti trist, că nu eşti trist; că pricepi sau nu; că eşti liniştit sau eşti iritat; că eşti una sau alta. Sunt fiecare celulă care vorbeşte despre sine. Şi, dincolo de toate schimbările, ştiu că fiecare celulă fiinţează întotdeauna în pace. Încercând o descriere cât mai fidelă în cuvinte, eu sunt inima ta. Eu sunt aşa cum eşti tu pe dinăuntru. Eu sunt cel mai blând loc din care provii. Sunt nimeni. Sunt oglindă. Sunt chipul din oglindă. “

Byron Katie ne reaminteste intr-un mod subtil ca in momentele in care ne oferim celorlalti, sprijinul se intoarce tot catre noi insine, iar iubirea de sine se traduce printr-un egoism placut.

Astfel, suntem din nou invitati sa ne reintoarcem catre noi insine in timp ce ii privim pe ceilalti si chiar daca parasim imaginea din oglinda pentru o scurta vreme, suntem invitati sa o privim inca o data, de aceasta data cu speranta recunoasterii.

Cea din urma invatatura dezvaluita din acest context este ca problemele pe care ceilalti le detin nu reprezinta altceva decat expresia unor dilemele propri ascunse, care pe masura ce sunt ingropate au drept scop reintalnirea cu o alta oglinda.

Mihaela Marinas

Mihaela Marinas scrie articole si lucreaza cu oamenii, atat individual cat si in grupuri, din dorinta de a-i insoti pe cei din jur in calatoria catre ceea ce sunt cu adevarat.

S-ar putea să-ți placă și...

2 comentarii

  1. alina spune:

    e atat de adanc pasajul postat incat ajunge exact acolo unde trebuie,in interiorul cel mai sublim al trairii adevarate,acolo unde nici iluzia nu poate pasi,unde trebuie sa fie lumina cea adevarata cu care unii se hranesc !

  2. alina spune:

    am uitat ceva,eu de fapt asa incep dar acum ….m-am grabit cu sentimentul admiratiei
    multumesc,bine ales !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *