Regasindu-ne in momente ale acceptarii, conceptele cu o anumita greutate precum singuratea sau moartea isi pierd din intensitate, conferindu-ne o usurinta in fata experientelor vietii.

Exista un timp in care pe masura ce privim in mod autentic spre noi insine, ajungem sa privim tot mai clar spre cei din jurul nostru, constientizand inseparabila legatura dintre noi.

Poate ca cea mai profunda traire se dovedeste a fi aceea a imbratisarii propriei solitudini, fara a ne agata de imaginea celorlati si fara a astepta o reactie anume din partea lor. Cand descoperim ca ceilalti nu sunt decat proiectia noastra, avem o cu totul alta raportare atat fata de ei, cat si fata de noi insine.

Atunci cand acest element personal intervine, exista mai putina judecata si mai multa bucurie. Poate ca aceasta este maniera care ne ajuta sa gasim resurse de compasiune fata de cel pe care altadata l-am fi judecat atat de aspru sau sa ne aratam mai vulnerabili si iertatori in fata celui care a savarsit o fapta necrutatoare. Recunoscand ca suntem Meastrul si invatacelul, damnatul si victima, cersetorul si printul, curtezana si calugarita in acelasi timp, intreaga perceptie asupra vietii capata un alt contur, mai luminos si mai cuprinzator.

Poate ca ne este teama sa recunoastem ca suntem singuri pe lume si ca noi cream la fiecare pas evenimentele si persoanele care sa ne fie alaturi si care sa ne condamne in acelasi timp.

Pierduti intr-o dulce inconstienta, uitam ca suntem pictorii care abia asteapta sa-si contureze panza si ca avem o putere mai mare decat ne inchipuim sa schimbam jocul de lumini si umbre al acestei opere. Si continuam deseori sa trecem prin viata, fara a ne intalni cu propria putere.

Totusi, in momentele in care ajungem sa o recunoastem si sa ii dam valoare, ne putem recunoaste rolul de Creator al acestei vieti si putem redirectiona experientele noastre.

Va lasam in continuare cu un extras din cartea ,,Cele o mie de nume ale bucuriei” de Byron Katie si Stephen Mitchell, regasita la Editura Elena Francisc (www.elenafrancisc.ro), extras care exprima intr-un mod firesc si inaltator in acelasi timp sentimentul de acceptare cu care multi dintre noi ne dorim sa interactionam.

“ Ne naştem singuri, murim singuri şi trăim singuri,fiecare pe planeta percepţiei noastre. Niciodată doi oameni nu s-au întâlnit. Chiar şi persoanele pe care le cunoşti cel mai bine şi pe care le iubeşti din toată inima sunt proiecţiile tale. Mai devreme sau mai târziu, tu eşti cel care va fi rămas. Îţi dai seama cât e de minunat? La urma urmei, tu eşti cel cu care mergi la culcare şi cu care te trezeşti, tu eşti cel care îşi comandă mâncarea preferată şi care îşi iubeşte muzica favorită. Ai fost întotdeauna subiectul tău preferat – singurul tău subiect. Totul e despre tine.

Nu e nimic mai bun decât să fiu cu mine, cu mine alături. Voia bună, minunăţia de gânduri! Par atât de reale, în strălucirea lor, ele generează lumea întreagă, măreţia şi jocul ei, viaţa sentimentelor, bucuriile pe care mintea le generează, ca pe propriul nectar. Gândurile apar de nicăieri, se mişcă asemenea norilor, se modifică, se disipează, s-au dus. Cine i-a dat nume cerului? Cum de-a ştiut s-o facă? Stau cu ochii închişi. Trec două ore, apoi îmi dau seama că nici măcar un singur gând nu s-a consumat în acest răstimp. Descopăr că pe obraji îmi curg lacrimi de bucurie. Nu le opresc, chiar dacă bucuria e mai multă decât pot duce. Tot ceea ce este, tot ce a fost vreodată şi ce ar putea fi , totul e invitat să trăiască în forma sa maximă, acum. E-n regulă dacă asta mă va omorî, nu contează; ştiu să-i pun stavilă.

Devin atât de strălucitoare, atât de imponderabilă şi însufleţită, fără pic de frică, atât de îngăduitoare, că bucuria îşi croieşte propria existenţă deplină prin mine. Şi cum totul devine vizibil, văd adevărata sa natură, care este iubire. Pe măsură ce această bucurie îşi face lucrarea prin mine, orice altceva se mistuie. Aş putea săruta pământul, aş putea face dragoste cu murdăria, cu caldarâmul, cu frunzele, cu solul, cu textura realităţii pe care o cuprind cu degetele, care nu pot s-o apuce. Nu e nimic de înţeles, nimic care poate fi controlat. Am observat că venerez nu prin cuvinte, ci cu palmele lipite de obraz. Cum se va încheia această iubire? Cum aş putea să aflu? Şi, în cele din urmă, suspinele se transformă în cea mai blândă şoaptă, într-un suflu, iar apoi în mai puţin de-atât. “