Si ne mai miram ca nu mai exista dragoste… (partea a II-a)

Cat de usor ne-ar fi fost de am fi pastrat o farama din Hristos. Vrem in fiecare zi sa ne mantuim sau alergam innebuniti dupa fericire, insa nu suntem in stare sa iubim macar o data asa cum se cuvine, si atunci ce ne ramine de facut?

Unii se afunda in imbratisarea calda a polivalentei, risipindu-se pe sine in cine stie cati altii si niciodata obosindu-se sa-si caute reflexia… poate si fiindca ceea ce ar vedea ar intrista privirea. Altii se afunda in munca, caci poporul in geniul sau sarcastic i-a gasit o definitie – „izvor de sanatate” (sa munceasca numai cei bolnavi!) si muncim ca apucatii, caci rana e adanca si cere vindecare. Mai sunt cei ce fug de acasa ascunzandu-si nelinistea in curiozitatea de nou si de cunoastere, porniti parca sa faca in ciuda inscriptiei de pe frontispiciul oracolului din Delphi, „Cunoaste-te pe tine insuti”.

Dumnezeu stie cum de a incoltit o asemenea idee nebuneasca. Nae Ionescu spunea ca exemplele au fost lasate de Dumnezeu pe pamant pentru ca ideile sa fie sesizate senzorial si de prosti. Poate e cam dur, dar pare adevarat, cel putin in masura in care intr-un anumit moment al existentei noastre cu totii ne inscriem in ceata celor 10 intelepti ce se chinuie sa scoata bolovanul din apa. Caci oare cat de mult am avea de umblat sa strangem minimul de idei ca sa intelegem ce e dragostea in viata?!!!

Spunem ca animalele ne sunt inferioare si fiecare dovada de dragoste ce o regasim in modul lor comportamental ne grabim sa o decodificam in senzatii mult mai simple si mai lipsite de incarcatura emtionala. Spre exemplu ciinele e loial, pisica un pic capricioasa, elefantul infidel si asa mai departe, cu toate astea aproape nicodata nu vrem sa privim dincolo de ispita aparentei si sa vedem daruirea cu care se lupta pentru un maine impreuna.

Cineva imi spunea odata ca nu poti iubi mult sau putin, ci doar poti spune simplu ca iubesti, iar altcineva imi spunea ca rabdarea nu e ceva material, ea nu are inceput, nu are sfarsit si nici proprietati elastice. Cred ca intre cele doua afirmatii exista o anumita similitudine si o completare in absolut e o stare de facto – cele doua notiuni exista prin ele insele si doar in cadrul renuntarii la sine.

Cu totii gresim la un moment dat in viata, cu toate astea a ne da batuti si a ne lasa ingeunchiati nu e un mod de a trai. Trebuie sa ne ridicam sa privim soarta in fata cu incredere, sa spargem cu pumnii stransi pana la sange dintii stricati ai fricii de esec si sa o luam de la capat cu inima curata si zambitoare. Sa refuzam pana la asfixie a respira miasma imbatatoare si efervescenta a indemnului de a trai clipa de parca am fi fulgi fara putere in bataia seaca a vantului de toamna numai din frica de a ne dori ceva fiindca s-ar putea sa nu se implineasca.

Noi suntem Oameni, si Oameni fiind suntem la fel de mari ca si visele pe care le purtam. Putin ne dorim, putin primim. Cei mai norocosi dintre noi raman sa construiasca esafodajul complicat si fragil al iubirii de zi cu zi, al dragostei neconditionate, al efluviului datator de viata al dorintei de a sfarsi impreuna.

Am colindat lumea in lung si-n lat si inca pentru cine stie cate alte mii de zile am sa o mai fac, dar pe unde am fost si pe unde m-au purtat pasii, prin colbul aspru al desertului, prin singuratatea biciuitoare a valurilor Atlanticului, sub suflarea de cuptor a mistralului, inima mea a plins mereu sterilitatea singuratatii si cu fiecare stea cazatoare ce brazda bolta, cu fiecare femeie insarcinata ce-mi mangia privirea, fiecare fruct sau soi nou de mincare, cu fiecare nou, cu fiecare ruga imi doream mereu acelasi lucru: Doamne, nu ma lasa sa traiesc singur!

Cu drag al vostru,
Lucian M.

Pagina: 1 2